M a x J a c o b
De-ale gurii
– Unde vă duceţi, raţe dulci?
– Pe lac, eleve la marină.
– Calule şchiop, tu un’ te duci?
– S-o scot la aer pe regină,
regina mea,-n conduri de bronz
şi umbreluţă de eponj.
– Tu un’ te duci, cumetre câine?
– La soare, să-mi ascut caninii.
– Şi tu, moşnege?
– După pâine,
clisă şi vin, la târg… Vecinii
să aibă ce mânca şi bea:
e două şi un sfert, iar mâine
pe înserat, e moartea mea.
T.S. Eliot
Pomul de Crăciun
Sunt câteva puncte de vedere în legătură cu Crăciunul
Pe unele le trecem sub tăcere; unul
Este de ordin strict social, un altul
Ar fi indiferenţa, terţul
Priveşte exclusiv comerţul:
Punctul de vedere gălăgios
(Locantele-s deschise până la miezul nopţii),
Al patrulea e cel copilăros
Care nu e punctul de vedere
Al copilului, cel pentru care lumânarea
E-un astru,-n timp ce îngeraşul aurit
Cu aripile-ntinse în vârf, nu-i o podoabă
Fiind un înger de aievea,-n strai albastru.
Cel mic se minunează înaintea
Bradului verde, – să-l lăsam în starea
Aceasta de uimire
La Petrecerea considerată nu un simplu
Pretext, ci un eveniment,
Astfel încât uimirea, încântarea
În faţa celui dintâi brad pe care ţi-l aduci aminte,
Astfel încât surprizele, plăcerea
De a primi cadouri (fiecare
Cu-aroma lui aparte, care emoţionează),
Aşteptând fripturile de gâscă
Sau de curcan, şi previzibila sfială
La apariţia lor pe masă,
Pentru ca veneraţia şi bucuria pură
Să nu fie uitate mai târziu,
În rutina zilnică, în oboseală
Şi-n plictiseală,-n conştiinţa morţii,
Gustul eşecului sau pioşenia
Novicelui, ce poate fi pătată, prefăcută
De-o vanitate neplăcută
În ochii Domnului, iar pentru
Copii necuviincioasă
(Şi, recunoscător, mi-aduc aminte,-acum, de Sfânta
Lucia, de colindu-i şi diadema ei de foc):
Astfel încât, ’nainte de sfârşit, Crăciunul,
Al 80-lea la număr
(Prin „al 80-lea” înţelegându-l pe oricare
Ar fi ultimul între Crăciunuri)
Aducerile-aminte adunate din emoţia fiecăror ani
Se pot strânge-ntr-o uriaşă bucurie,
Ce poate deveni şi-o mare
Aprehensiune ce ne paşte
Într-un asemenea prilej
Când teama intră-n fiecare suflet:
Căci începutul se cuvine să ne-amintească de sfârşit
Şi începutul cel dintâi dintru al doilea se naşte.
Rainer Maria Rilke
Nașterea Domnului
Fără smerenie,-i cu putinţă, oare,
să vezi aşa lumină-n noapte? Cine
dacă nu El, tunând peste popoare,
se face blând şi naşte-se prin tine?
Mai mare-l credeai tu, şi plin de sine?
Ce-i marele? E ceea ce străpunge
ca o săgeată tot ce-i stă în cale!
Nici chiar o stea din ceruri nu ajunge
s-o facă. – Dinaintea ieslei tale
se-nchină craii; mari îs ei şi ale
lor daruri li se par cele mai scumpe,
când ţi le-aşează-n sfânta poală… Însă,
te uită cum pălesc şi li se rumpe
întreagă vraja,-n preasăraca pânză
a scutecului tău, – cum smirna strânsă
cu greu, tămâia fumegând la Curte
şi aurul adus cu-atâta zel
de peste mări şi ţări, au zile scurte
şi,-apoi, te şi-amărăsc, – pe lângă cel
ce are-ntreaga bucurie-n El.
Facebook
WhatsApp
TikTok
