CHARLES D’ORLÉANS
Charles de Valois (n. 24 noiembrie 1394, Paris, Regatul Franței – d. 5 ianuarie 1465, Amboise, Centre-Val de Loire, Franța) a fost Duce de Orléans și de Valois, dar și un prinț și poet francez, cunoscut mai ales pentru operele sale poetice scrise în lunga sa captivitate engleză. Era fiul lui Ludovic I, Duce de Orléans (fratele regelui Carol al VI-lea al Franței) și al Valentinei Visconti (1368–1408), fiica ducelui de Milano. A fost tatăl regelui Franței Ludovic al XII-lea. Poeziile sale se remarcă prin stilul cavaleresc de curte și puritatea limbajului. A scris Cartea iubirii („Canticum amoris”) și Cartea meditației („Le livre de pensée”). Charles s-a căsătorit de trei ori. Prima lui soție a fost Isabella de Valois (fiica regelui Carol al VI-lea al Franței și văduva regelui Richard al II-lea al Angliei), cu care s-a căsătorit la Compiègne în 1406 și care a murit la naștere. Fiica lor, Jeanne de Valois, Ducesă de Alençon s-a căsătorit cu Ioan al II-lea de Alençon în 1424 la Blois. A doua soție a fost Bonna de Armagnac, fiica lui Bernard al VII-lea, Conte de Armagnac, în 1410. Bonna a murit înainte ca el să se întoarcă din captivitate. La întoarcerea sa în Franța în 1440, Charles s-a căsătorit cu Maria de Cleves (fiica lui Adolph I, Duce de Cleves). Ei au avut trei copii:
Baladă
Aminte când mi-aduc de cea
Din care inima-mi (o rană
Însângerată, azi) făcea
Singura-i Doamnă suverană:
Izvor de încântări şi hrană
Divină, – plâng, iar moartea ei
Mă face-a spune, cu temei:
Această lume este vană.
Despre Elena se spunea
Cum că fusese o icoană
A Vènerei; şi,-asemenea,
Cresida şi Yseult, – în goană
Duse de-aicea, dintr-o toană
A Morţii, însă, toate trei;
Încât mă tem că, vrei, nu vrei,
Această lume este vană.
Căci vrut-a Moartea, şi mai vrea,
Ca una ce-i, mereu, tirană,
Să sece, cât o mai avea
Putere, Dragostea mireană,
De vreme ce, prin neagra-i vrană,
S-au scurs atâtea dulci femei
Fără de care, dragii mei,
Această lume este vană.
Iubire, Moartea cea avană
Te hăituie ca pe mişei;
Iar fără leac în contra ei,
Această lume este vană.
Baladă
Ajuns-a,-n Ţara-Frâncă, veste
Cum că aş fi murit. E drept
Că nu îndurerându-i peste
Poate pre cei ce pe nedrept
Mă duşmănesc. Iar ceilalţi, drept
Iubindu-mă, şi de la sine,
S-ar fi mâhnit să nu mai fiu.
Aflaţi cu toţii de la mine
Că şoricelu-i încă viu.
Har Domnului, nu-mi joacă feste
Nici sănătatea. Şi aştept
Ca pacea (care-n somn lung este,
Pe când războiul e deştept),
Trezindu-se, – inima-n piept
Să ni se veselească,-n fine.
Şi bată-i Domnul şi-al său Fiu
Pe ăi la care nu li-i bine
Că şoricelu-i încă viu.
Aşijderi îs, vă intre-n ţeste,
În faptul Primăverii. Drept
Este că Toamna, într-aceste,
Vine să-şi ceară propriu-i drept;
Dar nu-i deschid, nici nu mă-ndrept
Spre poarta casei ei. Nu-mi vine
Să-l fac să plângă, nici nu ţiu,
Pe clironomul meu. Ce bine
Că şoricelu-i încă viu.
Nu ţineţi doliu după mine;
Veşmântul sur şi postăviu
E-un chilipir şi-o viaţă ţine…
Da, şoricelu-i încă viu.
***
Plutind spre Blois, dinspre-Orléans,
Alaltăieri, în josul Loarei,
Văzut-am nave-n lin balans
Şi lunec, datorat uşoarei
Şi caldei adieri a boarei
Ce le dădea atât avânt
Cât să plutească-n susul Loarei,
Având în pupă un bun vânt.
Şi-i spuse Inima,-n avans
Faţă de Gându-mi (cât, în soare,-i
Priveam încântătorul dans
Oricărei nave), cum că: „Oare,-i
E dat şi ei, în toiu-ardoarei
Preavrednicului simţământ
Al dragostei, alintul boarei
Unui asemenea bun vânt?”
Ci mie, dinspre Orléans
Spre Blois plutind, în josul Loarei,
Mi-e dată,-n loc de lin balans
Şi lunec, datorat uşoarei
Şi caldei adieri a boarei,
Numai viforniţă-n frământ,
Încât zadarnic schimbătoarei
Fortune-i cer un mai bun vânt.
Acele nave,-n susul Loarei
Urcând, eu coboram, duroarei
Ursit, – cât nu va vrea Ăl Sfânt
Să-mi dea şi mie-alintul boarei
Unui, în dragoste, bun vânt.
Traduceri de Șerban FOARȚĂ
Facebook
WhatsApp
TikTok
