Raymond Queneau
ŞANSĂ
Se-apleacă trenu pe fereastra
vagoanelor lui proprii
se recunoaşte-n fiara asta
de care nu te-apropii
decât sfios – în ditai zmeul
în fumegarea nărilor
cărùia-şi tot contemplă eul
acest narcis al gărilor
’naintea lui cu nişte paşi
ce sufletu-ţi destramă
un podagros iavaş-iavaş
apropie-se de dramă
dar trenu nu e un călău
şi norocoasa finţă
poa’ să-şi urmeze drumu său
în suferinţă
Gérard de Nerval
EL DESDICHADO
Cel Sumbru sunt, – cel Văduv, – cel Nemaiconsolat,
Sunt Prinţul Aquitaniei cu turnu-abşters: e moartă
Singura-mi Stea, iar lira-mi, cum cerul constelat,
Soarele negru-al grelei Melancolii îl poartă.
Dă-mi iar, Tu care,-n Noaptea de veci m-ai consolat,
Napoletana mare de-azur ca-n nicio hartă,
Şi floarea ce-o iubeşte un suflet dezolat,
Sub bolţi pe care Viţa şi Roza dau s-o-mpartă.
Biron sau Lusignan sùnt?… Amòr?… Apollo,-n zori?
Mi-e roşie de sărutul Reginei fruntea, încă;
Visat-am unde-noată Sirena,-n grota-adâncă…
Trecut-am Acheronul, ne-nvins, de două ori:
Din orphicele strune, cu o măiastră mână,
Iscând suspin de Sfântă, sau ţipete de Zână.
Facebook
WhatsApp
TikTok
