RIMELĂRI DE SÂMBĂTĂ – Șerban FOARȚĂ – Tălmăciri

R U T E B E U F [cca 1245 – 1285]

 

 

Trubadur francez, a exprimat în versuri mișcătoare mizeria propriei sale existențe boeme și a sărăcimii pariziene, anticipându-l pe Villon, a excelat în poeme satirice îndrăznețe și colorate în care denunță parazitismul călugărilor și indolența marilor seniori feudali;  este, alături de J. de Meung, cel mai însemnat poet al timpului său…

 

 

CELE .IX. BUCURII  ALE MAICII DOMNULUI (II)

 

XIV

 

Tu eşti regina suverană

În scumpe straie floribunde,

Eşti steaua noastră suzerană

Iubită şi pe cer, şi-n unde, –

În care slava suverană,

Ca să ne mântuie, şi-ascunde

Lumina ei fără prihană

Ca soarele în pâcle-afunde.

 

XV

 

Cetate între turle grele,

Sceptru, la capete, cu două

Ghioage de dat iama-n rele;

Loc unde nu simţi că te plouă,

Nici vânt că-ţi şuieră pe piele,

Unde păcatu-n sfântă rouă

Va, pe vecie, să se spele, –

Balsam şi reazim ne eşti nouă.

 

XVI

 

Virtuţi câte ai tu nu are

Niciun alt sfânt: e-al tău belşugul:

Pajura eşti, Finìxul care

Din propria-i vrere-şi face rugul

Renaşterii… Eşti câmpu-n floare

Pe care nu-l răneşte plugul,

Smirna suav mirositoare,

Nădejdea ce ne dă jos jugul.

 

XVII

 

Cetăţii slavei, Doamnă blândă

Îi eşti, iar omul ţi se-nchină,

Toţi ispăşeam o grea osândă

Obştească; tu, de vechea vină,

Ne-ai uşurat; ne eşti izbândă

Asupra vanităţii, lină,

Lumina-ţi cade, renăscândă,

În oarba sufletului mină.

 

XVIII

 

Sfânt templu al Treimii Sfinte,

Prearoditoare glie făr’

De sad, lumină ce nu minte

A unicului adevăr

La care ia-nţeleptu-aminte,

Isop al celui ce-n răspăr

Nu ia smerenia, nici desminte

Că rozei, crinu-i este văr.

 

XIX

 

Cândva, femeia fără prunci

Era mult ponegrită; dar

Făcut-ai legământ atunci

Că fecioria ta în dar,

Făr’ să fi ţi se dat porunci,

Să i-o dai Domnului Sfânt, – iar

Întâiu-ţi legământ, de-atunci

Încoace, te-a umplut de har:

 

XX

 

Harul de-a face cum ai spus,

Păstrându-te în curăţie.

Inimă, trup, gând, – Cel de Sus

Urmând să ţi le schimbe ţie,

Printr-asta, având el de spus

Că eşti dintr-altă-mpărăţie

Decât a Evei, mai presus

De toate câte-ar fi să fie.

 

XXI

 

Nu pot, oricât încerc, să zic

Un lucru despre Ea la care

N-ar fi de-adăugat nimic,

Chiar de mi-ar trece viaţa… Tare

mi-i, însă, dor să spun un pic

despre întâia taină mare:

Buna Vestire, vreau să zic,

Când slugă te-ai numit, se pare.

 

XXII

 

N-ai fost semeaţă, ci umilă,

De-aceea raza ce aleargă

Prin ceruri, te-a pătruns, copilă, –

Cum trece, fără să o spargă,

Prin sticla clară şi docilă

De vechi vitrai, ce n-o să-i şteargă

Icoana ploaia fără milă

Când biciuie ogiva-i largă.

 

XXIII

 

Drept fost-a laudele tu

Să ţi le-auzi atunci când el,

Isus, se zămisli şi fu

O bucurie de un fel

Aparte,-a două, – căci e nu

(Elisabeth o spuse) el

Născut din om; ci se născu

Din (bucuria-a treia) Cel

 

XXIV

 

Ce E… A patra, când de veste

Ţi se dădu că cei trei Crai

I-au fost adus, ca-ntr-o poveste,

Plocoane-amirosind a Rai.

A cincea, când la templu, peste

Puţin, l-ai fost adus şi ai

Aflat că Homo deus este,

Cum Simeon o spune-n grai

 

XXV

 

Latin… A şasea, când vei fi

Luat loc, miloasă, lângă Miel,

Ce pentru semeni se jertfi,

Ca să, apoi, re’nvie el,

Cum leul, ca şi tine, – şi

A şaptea-i Înălţarea, ce-l

Făcu să suie-n ceruri şi

Să stea pe tronul slavei, Cel

 

XXVI

 

Născut din Tine.-A opta este

Ziua în care Sfântul Duh

Te-a fost umbrit prin Buna-i Veste.

A noua, Adormirea-ţi este,

Când, trup şi suflet, fost-ai peste

Ce-i pe pământ şi în văzduh,

’Nălţată. – Pentru toate-aceste

Mari bucurii, anume nouă,

Te preamărim. Tu dă-ne nouă

Semn de iertare şi alin

Al pătimirilor… Amin