RIMELĂRI DE SÂMBĂTĂ – Șerban FOARȚĂ – De noiembrie…

ISTORIILE UNUI MATROZ

ÎNTORS DE PE PLANETA ROZ (7)

 

Se şi zvonise, însă, cum că,-n olatul roz,

dublat ar fi tot omul de-o umbră de matroz!

Era târziu, de-acuma, să fac economie

de mutra mea-nmulţită cu-o sută, cu o mie,

cu zece mii, cu-o sută de mii, cu-un milion, —

tot una şi aceeaşi ca,-ntr-un familion

de gemeni fără vârstă, a liotei de membri

ai săi, — pe care nù te mai saturi să-i contempli,

fi’ndcă-ţi evocă bancuri identice de heringi,

sau, ca-n Larousse, tot şirul de Ludovici şi Henrici;

nici păstrăvul de mare, zis şi alabalâc,

nefi’nd străin cu totul de-acest calabalâc

de-nfăţişări aproape

la fel, — cu-aceeaşi ceaţă în ochiul fără pleoape

şi solzi mărunţi şi roşii, dispuşi asemeni ţiglei

pe-o casă-ndatorată compasului şi riglei.

 

*

 

Să nu-nţelegeţi, însă, că rigla şi compasul

n-ar exista pe-acolo; există, — doar că pasul

acestuia din urmă, când trebuie să umble-n

picioare, se-ntrerupe de teama propriei umbre,

poziţia ce-i convine fiind culcat, nu drepţi, —

încât, cu el, se cade să fim mai înţelepţi,

căci altfel, se retrage, ca melcu,-n compasieră

şi, ca să-l scoţi de-acolo, îţi trebuie o eră

de tratative,-n care-i tot dai asigurări

că n-ai să-l pui la lucru-n construcţia de gări,

de diguri sau de poduri, ci numai de şosele

ce-s doar nişte benzi albe, cotind printre vopsele

impropriu denumite forme de relief,

ca firu,-ntr-un gherghef,

printre urzeli când brune, când galbene, când verzi,

pe care poţi să-l pierzi

din ochi, — dar nu în zare,

ci prin aplatizare;

cât despre riglă, sora compasului, cu-aceasta

se duce o tangentă la orice punct din coasta

Planetei Roz, pe care, când rigla e de calcul,

începe s-o prefacă-ntr-o pulbere, ca talcul

de fină,-ncât, la urmă, nu mai rămâne franj

al ei să nu încapă-n formula lui Lagrange,

urmaşul, la catedră,-n Berlin, al lui Herr Euler…

 

 

 

DINCOLO  DE  RIMELĂRI

 

RIP  Cornel UNGUREANU…

 

 

Adio, dragul meu Cornel, şi noapte bună! În prima noastră tinereţe, prin anii 960 şi mai târziu, aduceai vag cu Perpessicius; ca să aduci, apoi, tot mai deplin, cu tine însuţi: uşor distrat, de obicei, dar burduşit de mii de pagini, ale altora sau ale tale. Şi, îndeobşte, mai mereu grăbit. Regret că n-am rămas mai mult de taină, „prin berării şi cafenele”. Acum, vorba aceluiaşi Bacovia, „închide oriunde”, şi se înnoptează. Tu, unul, ai închis şi cartea la care lucrai încă; apoi, ai închis fereastra şi, într-o doară, ochii. Sper ca viziunile-ţi, ca visele, adică, să fie, dragul meu Cornel, paradisiace…. Pacea fie cu tine !