SIAMEZRA
(transpunere în versuri a unei proze de
Indro Montanelli, alias… Motanelli !)
El nu-i era stăpân, dar Crim,
după alinturi şi un prim
eşec, i se-ncurcă-ntre glezne,
de unde,-apoi, sărindu-i lesne
în poală, începu, mai calmă,
să-i lingă liniile din palmă.
Crim era mâţa siameză
demnă de-o pânză pe-o simeză
a unui pictor, Tsuguharu
Foujita, – ce-avusese haru’
de-a zugrăvi pisici, în fel
şi chip, cu japonard penel.
Or, cel ce nu-i era mascotei
domestice a Liselottei
stăpân, – ci-un oaspete, adus
de alţii,-al doamnei de mai sus,
era (ajuns cam underground)
„il miglor fabbro” Ezra Pound.
Nu ştiu dacă, acum absent,
va fi avut pisici, la St.
Elisabeths, – ca la Sant’Anna
Torquato, împărţindu-şi hrana
şi-urâtul carcerii cu ele,-n
ai căror ochi el vedea stele.
Oricum, cu zisul pisicandru,
poetul, făr’ de-a fi prea tandru,
fusese tolerant, – când perna
sfidând-o,-şi-ncepu eterna
siestă, Crim, în poala sa,
în care, pare-se, visa.
Când trebui să plece, însă,
pisica se văzu constrânsă
a nu-i sări, din nou, în poală
celui cu barba ca o coală
de albă, – ce-o făcu, cu-o mână
autoritară să rămână
pe loc…
Iar sculpturala-i poză
solemnă (scrie, într-o proză,
cutare italian) e, parc,-o
imagine puţin aparte
a leului de la San Marco,
ţinându-şi laba pe o carte.
FREUD BINEFĂCĂTORUL
Fetelor, li-i Freud
amic nostim; d’aia,
roz, când citesc Freud,
face-li-se-odaia.
Dulce-i reveria-n
care cade fata, –
pornofeeria
dând-o iute gata.
ȘI EU FILOZOFEZ
Osingurădătatea li-i grea şi nu-i cu cale
să li se-ogoaie, dacă vorbim de boluri, căni,
ceşti, – de-ale căror cioburi, de nu ne-ar face răni,
nu ne-ar păsa nici, baremi, cât de nişte țucale.
Sunt lucruri hărăzite grabnicei treceri, date
uitării-n clipa-n care le vezi: din tren – un mânz,
străzi traversate-n goană, meniul de la prânz,
a căror noimă cònstă-n osingurădătate.
PARAFRAZĂ
Pe doar hârtie,-altissimele stele
aduce-vor a octogon stelat;
de cum le iei drept origami, ele
se bucură că te vei fi-nşelat…
Mai lăcrimezi când, serile, din geam,
le vezi, întraurite-n strălbastru?
Tot mai regreţi, cu bunul Francis Jammes*,
că-i darăm nume fiecărui astru:
i-am botezat pe toţi, de parcă,-n largul
celest, ar ţine cont, ei şi comeţii,
în mersul lor, de bietul nostru calcul,
– sau luna, că-i tot bucălăm pomeţii,
şi soarele, coafat cu-opt raze (patru
din ele drepte, patru ondulate),
de parc-ar fi vreun Ludovic al Patru-
sprezecelea, sau alte adulate
Alteţe?… Ci, mai bine-i, când, pe treapta
ajungi, a prealascivei zâne Vineri,
să faci ce face ea: carafa-n dreapta,
pocalu-n stânga, – aştrii, cât îs tineri!
*
Cf. Il va neiger…, vv. 17-20 (într-o traducere ad-hoc: „Am botezat şi aştrii, de parcă ei, în largul/ celest, ar ţine seamă de asta. Nu ne cer/ nici mândrele comete părerea când, pe cer,/ apar din voia proprie, nu din-tr-al nostru calcul.”
Facebook
WhatsApp
TikTok
