Alfred Jarry
CÂNTEC DE LEAGĂN PENTRU CA MORTUL SĂ ADOARMĂ
Stafia marelui portret
solar pe-ntunecat tapet,
spre pufu-n care, indolent,
zac eu, ridică-şi fruntea, lent.
Oh, albul unei frunţi lunare,
a mea, sub stele septenare!
Muralul frunţii mele chip
m-a supt de sânge ca pe-un şip.
Mi-adulmecă,-n gâtlej şi-artere,
vampirul izuri deletere,
pe când păianjenii-s armate
pe degetele-mi descărnate,
şi-mi fac mitene pe măsură
din voalul lor de pânză sură.
Şi, fi’nd de parcă aş avea
în gât un zvon de cucuvea,
n-àud suveicile de doliu
ce lumânărilor linţoliu
le ţes. – Ca fluturii,-n cutreier,
feştilele cu-arìpi de greier,
se-aşează pe câte-o petală
de prapure, cu floarea pală.
Elitra galbenă,-n volane,
a lor, aduce a olane,
pe când din calmul, în amurg,
plafon plat lacrimi mari se scurg…
Pot, oare, oasele-mi intacte,
în cărnării nemaicompacte,
să dăinuie până la ora
când trupul luptă-se cu sora
lui, moartea, – sufletul, prin carne,
putând să-l vezi ca prin lucarne
sau ca prin ochiul de meduză…
Eşti prins în liota ursuză
de sepii care, dând din mâini, e
emblema zilelor de mâine.
Miezul feştilei dă să moară,
ca o clepsidră ce-mi măsoară
timpul rămas. Vagi Avsalomi
spânzură ca de nişte pomi
de draperiile de voal.
Când, iată,-n perini un mic val
ca dâra melcilor de umed, –
să-l ling cu buzele, mă-ncumet,
şi,-n nări, las cât mai mult să-i stea
parfumul vag de albăstrea.
De grei ce sunt, nu-mi simt genunchii,
pe când mă descopciez din unghii,
şi mă lărgesc ca un costum
prea strâmt, în patul meu postum, –
vestmânt ce-ar flutura-n rafale
de clopote dumincale.
Lenţi clopotari cu mână ciungă
vor trage clopotele-n dungă…
Sub norii ca o sumbră cască,
vezi limbi străine cum se cască…
În cerul fără nicio rază,
sub văluri, Sfântul Chip radiază…
CARMINA BURANA
[76. DUM CAUPONA VERTEREM…]
Cum ieşeam din cârciumă într-o zi de vineri,
am ajuns la capiştea preafrumoasei Vineri:
îmbrăcat în horbotă cum îi vezi pe gineri,
punga-n stânga doldora ca berbanţii tineri.
Porţile-aveau lacăte grele şi catene;
auzeam din uliţă cum răzbat alene
dinlăuntru sunete dulci de cantilene,
ai fi zis că murmură glasuri de sirene.
Am vorbit cu paznica porţii, într-o doară;
ea era o tânără zveltă domnişoară,
ce, simţind că inima mea e prea-amară,
mi-a zis că nu trebuie să mai stau pe-afară.
Intru-n anticamera unde ea mă-ndeamnă
să iau loc; şi stăruie să-i răspund ce-nseamnă
că vreau oaspe templului, într-o zi de toamnă,
a-i fi eu şi,-aşijderea, dacă am vreo doamnă
care însoţeşte-mă? Dacă vin de bună
voie? Dacă-mi clatină luntrea vreo furtună?
Mă împinge-ànanghia sau etatea-mi jună
să-mi arunc, azi, ancora în a lor lagună?
„Mi-e străpunsă inima, rana e adâncă,
de săgeata Vènerei. De când eram încă
prunc, îi simt lăuntricul ghimpe. Nici o stâncă
n-ar putea să sufere plaga străadâncă.
Roag-o să mă vindece, gingaşă copilă;
spune-i că mă mistuie àrşiţa. Aibi milă!”
Domnişoara paznică a plecat, servilă,
să-i vestească Vènerei jàloba-mi umilă.
„O, atotputernica dragostei zeiţă,
care taina multora o cunoşti! Domniţă,
milă aibi şi vindecă un băiat de viţă
mistuit de vìpie, bòlnav de arşìţă!”
La porunca Vènerei, iată că trec pragul
camerei acesteia, care, în şiragul
de-ncăperi, e ultima; şi, topit de dragul
ei, genunchii-mi tremură când i-ndoi pe pragul
alb şi-i strig din inimă: „Ave, mândru soare!”
„Cum te cheamă, tinere? Numele-ţi e, oare,
cel pe care vèrgura cea încântătoare-l
spuse adineaurea?! Pàris, ce te doare?”
„Dulce Venus, pare-se că, deşi divină,
pentru tine-i negură şi ce-are să vină,
şi ce-a fost; altminterea nu ţi-ar fi străină
suferinţa căreia-i eşti prilej sau vină.”
„Intră,-ţi spun din inimă, dragul nostru june,
oaspete, la masa-ne grabnic te vom pune.
Punga, de ţi-i doldora de parale bune,
ele-au să te vindece de amărăciune.”
„Iată, scumpă Vènere, punga mea e plină,
tot ce-ntr-însa zornăie ţie ţi se-nchină.
De-mi aduci, în inima neagră, zi senină,
ai să-mi fii de-a pururea doamnă şi regină.”
Mână-n mână, repede, am pornit; şi-o droaie
de frumoase tinere, strânse-ntr-o odaie,
ne-au surâs, – cu toatele, dalbe şi bălaie,
arătând aidoma la obraz şi straie.
Cum se ridicaseră, dându-ne bineţe,
toate de pe scaune, Venus, cu blândeţe,
scosu-le-a din cameră, vrând să mă dezveţe,
le-a spus ea acestora, de-alean şi tristeţe.
Ea, ca toate gazdele, după ce-i înlături
pe ceilalţi din cameră, m-a poftit alături
pe un pat cu perine şi un vraf de pături
din păr scump aidoma albelor omături.
Dup-un schimb de nobile, între noi, cuvinte,
ea-ncepu să-şi lepede văluri şi veşminte,
slobozindu-şi cándidul trup, nu mai ’nainte
de căderea vesperei, lacom şi fierbinte.
Mai pe urmă, iată-ne în bazinul care,
închinat lui Iupiter, o-însuşire are:
să te bine-cureţe de durerea mare
şi de jar-pojarul dragostei amare.
Ostenit de aburii băii şi de apă,
foamea nu întârzie, cruntă, să înceapă
şi, simţind că pipota-mi suferă şi crapă,
dacă-i rost (pe Vènera o-ntreb) de-o agapă.
„Şi-ncă cum!” Căci rumene iată-le,-n frigare,
toate zburătoarele, care mai de care,
sturzii fragezi, gâştele şi-o plăcintă mare
ce te-mbie : „Pune-te, hapleo, pe mâncare!”
Trei vor fi fost lunile, cred, cât i-am stat lângă;
mulţi mai mi-erau galbenii; mintea,-nsă, nătângă,
m-a făcut cu ambele mâini, dreaptă şi stângă,
să-i fac praf şi pulbere… Şi-s, de-atunci, o tângă.
Rog, de-aceea, tinerii să ia seama bine:
când săgeata Vinerii îi străpunge,-i bine
curs a-i da, ei, ţinerii lor de minte, – bine
amintindu-şi tinerii de un vai-de-mine!
Facebook
WhatsApp
TikTok
