Sub tegmine fagi (I)
Dintr-o trestie (de zahăr) aș putea să-mi tai un flaut
cu un foarte galeș sunet, cu un mult prea dulce gust,
și cu flautul sau trestia (cea de zahăr), să te caut
printr-un peisagiu-ngust.
Împregiurul fiecărui luminiș e întuneric, –
de aceea e feeric
luminișul, în cristalul cărui’, ca-ntr-un millefiori,
stau și smalțul li(e)belulei, și mirosurile florii.
Codrului cu luminișuri, însă, am să-i dau ocol,
pentru că mai cred și astăzi că, pe-o pajiște de verde,
mult mai bine ți-ar sta ție, sub un cer de alcool,
când revin de la pășune vitele, cu protocol,
și-auzi dangătul tălăngii, plescăitul unei merde.
Am rămas ca o troiță în mijlocul unei trivii.
După tine mă tot uit.
Iezi aleargă după fluturi, capre scutură olivii:
chipu-Arcadiei ferice nu e chip să-l uiți, să-l uit.
Acolò, un râu de lapte între două vârste cură,
cu-ale cărei spumegate valuri, cum Leandru, lupt…
Ci mai ții aceeași roșie floare de-oleandru,-n gură?
Măduva acelui flaut, noi, de mult o vom fi supt.
Sub tegmine fagi (II)
Ah, spuneai, cum mă inspiră arborele, ale cărui
foi sunt bronhiile unui stâng (sau drept) plămân de om!
Ah, spuneam, e-amărăciunea (sau dulceața) mea, să-ți dărui
numai umbra unui pom!
Ah, spuneai, spuneai, îs toată verde aer ce-l inspiră,
făr’ de-a-l mirosi, copacul, ca un dezumflat pulmon!
Ah, spuneam, spuneam, te uită cum se zbate și expiră
un copac mutat în iarnă ca, pe-o plajă, un salmon
Și-ntr-o scorbură intrarăm, ca-ntr-o humedă cavernă,
clară ca-n radioscopii;
arobrii stăteau în glacii, ca soldații-ntr-o hivernă,
priivind în somnul nostru, limpede, ca de copii.
Ci visam de arbori falnici, căror’ le vorbeam cu sire,
salutându-i, de-ndeparte, cu adânci păreri de rău;
pe când fiecare frunză depunea mărturisire
pentru arborele său.
Iară eu țineam pre palme un copaciu, ca cum Domnul,
între-ai Lui coconi, mai ține Monastirea-dintr-un-Lemn,
cunoscând, atunci, că moartea e aidoma cu somnul,
apa cărui’ curge făr’ de zgomot, ca un untdelemn.
Facebook
WhatsApp
TikTok
