Viața lumii
Tare ne zgândără
soarta cea luzără:
unde mai sântără
ăia de fusără?
Mult au mâncatără
mult au băutără,
mulţi le-au cântatără
din alăutără.
Laur şi iederă
pă frunte-şi pusără
aiere-şi deteră
până apusără.
Lidăr sau lidără
căşile,- jenără,
le-au învelitără-n
postăre, benăre,-
pe care vântu le
rupe sau zgândără,
neîntrebându-le
ce-or fi făcândără
ăia de-şi pusără
mutra pe dânsele…
Soarta cea luzără
ne toacă pânzele,-
tare ne zgândără
şi ne tot buzără:
p-unde mai sântără
ăi de tot fusără?
*
Rozalbul tuberozei și-al pulpei de sparanghel
îl regăseam în carnea din cartea cu picturi
privite pe-ndelete sau printre picături,
pe care mi-l făcuse cadou o doamnă, Anghel,
cumnată cu artistul care turnase,-n parcul
liceului, statuia lui Eminescu,-n bronz, –
întrezărit de mine,-ntr-o seară când, abscons
privirii indiscrete, scruta pe gânduri ţarcul
ce devenise lunga fâșie de frontieră
a Dunării, pe malu-i de către noi, cel stâng…
Dar nu i-am dat bineţe, ca un copil nătâng,
acelui domn nostalgic, descins din altă eră,
frate mezin cu soţul bătrânei doamne Anghel,
cea care-mi dăruise albumul cu picturi, –
ca să contemplu-agale sau printre picături,
rozalburi de madonă și străvezimi de-arhanghel
Facebook
WhatsApp
TikTok
