Ți-am spus vreodată că te iubesc ?
(trei)
D : Da. Să-ți alegi o meserie. Din care să trăiești prin vorbele altuia. Ca acuma… Mă enervează. Vreau să fie vorbele mele, gândurile mele. Vreau să fiu ciupită de fund pe bune. Nu cu teama că o să-mi șifoneze rochia. Vreau să pot să-l iubesc pe tâmpitul ăla de Astrov, nu pe idiotul ăla de actor care-l joacă pe Astror. Nu vreau să mă îndrăgostesc la cabină, de buchete de trandafiri ambulante.
L : Într-o zi o să cumpăr toți trandafirii din oraș, doar să nu mai primești tu niciunul.
D : Da, a fost seara în care a venit pușcăriașul. Mi-a adus trandafiri făcuți din pâine. Atâta știa să facă. Trandafiri din pâine, trandafiri făcuți din pâine. Miroseau a parfum de trandafiri.
L : Ce frumos ne jucam la început, tu sporovăiai, eu cântam…
D : Așa era modelul.
L : Și acuma de ce nu mai e?
D : Pentru că n-a scris nimeni pentru noi.
L : Dar Cehov? Shakespeare, Vișniec?
D: Aiurea, ăia au scris pentru ei. Nu voiau decât glorie. Să le apară numele pe afișe. Pe cărți… Scriau, acolo, niște chestii.
L : Da, niște chestii de o să ne prindem cu toții urechile. Actori, regizori… O să ne dăm cu capul de pâmânt și de pereți.
D : Și de tavan…
L : Mai ales… Să descoperim sensurile lui pește prăjit, să, auzi tu, creăm forme noi, să vorbim vorbele ce nu sunt ale noastre. Ce tâmpenie, la urma urmei și noi putem să scriem. Vorbe. Vorbe. Vorbe. Uite, eu aș scrie o piesă de teatru cu două gagici care vorbesc despre dragoste și teatru, despre glorie. O piesă în care gagicile alea să se completeze…
D : Să se contrazică…
L : Să scormonească prin ele până găsesc adevăruri mari, adevăruri adevărate, nu iubiri melodramatice, iubiri cu trandafiri înfipti în palme.
D : Ce frumos…
L : Iubiri cu aplauze, iubiri cu…
D : Mamă, ce mișto ar fi! De ce nu scrii? Hai, scrie.
L : N-am toc.
D: N-am toc. Hai că începe bine.
L : De mine nu o să se îndrăgostească nimeni, niciodată. În schimb, o să mă îndrăgostesc eu. Voi fi actriță. Pe mine nu o să mă aplaude nimeni, niciodată. Când o să apar la sfârșitul spectacolului, la mine nu o să ajungă nicio… aplauză. N-o să am parte niciodată de un trandafir măcar. O să trebuiască mereu să îi cumpăr. Lumea o să te aplaude numai pe tine. Pentru că, oricât ar părea de ciudat, te iubesc! «sonia, sonia, sonia», pentru că mă faci fericită așa cum ești pe scenă, cu părul strălucind, nu e, nu e, nu e, mie nu-mi strălucește părul, cu vocea ta gravă, plină de înțelesuri, eu am voce de copil.
D : Ești foarte frumoasă. Cum te cheamă?
L: Ca pe tine…
D: Ce frumos, «ca pe tine»… Când s-a născut?
L : Aaa: 30 și unu aprilie. Ca mine…
D : Ca mine, ce frumos… Dar eu nu aș putea să spun monologul ăsta, pentru că eu nu știu să mint.
L : Dar nu a fost minciună. A fost o amintire…
D : O amintire nouă?
L : Ei, și tu acuma, o amintire 10…
D : Ce frumos, de ce nu scrii și asta?
L : Ce asta?
D : O amintire 10…
L : E o prostie.
D : Nu e, uite, eu o aplaud. (aplaudă strigând) «A-min-ti-re ze-ce.»
L : (ducandu-și mâinile la urechi) Nu, te rog nu, nu aplauda. Nu merit, nu o să merit niciodată aplauze, pentru că nu știu să fac nimic, nu știu să râd, nu știu să strig, să plâng, nu știu să vorbesc. Mă mișc anapoda, mă contrazic, râd când nu trebuie și (descoperind) râgâi. De ce, de ce?
D : (încearcă să o liniștească) Pentru că, pentru că, pentru că… ești… ești…
L : Ce, ce sunt?
D : Un copil…
L : Da?
D : Da.
L : Da?
D : Da.
L : Da. Și tu cine ești?
D : Eu sunt eu.
L : Tot copil… Bravo… (se aplaudă una pe alta, reverențe, sărutări)
D : Bravo, sonia, sonia, sonia…
L : Sonia, sonia, sonia…
Facebook
WhatsApp
TikTok
