Ți-am spus vreodată că te iubesc ?
(doi)
D : Așa da! Că dacă vine moartea pentru celălalt, celălalt nu mai are cum să iubească, dar trăitorul, rămasul mai poate iubi. Cum să iubești însă, un mort. Brrr. Iubești o amintire, dar nu un mort. În clipa în care nu mai mișcă nimic în tine, nu mai ai ce iubi.
L : Ca-n viață.
D : Da, să mori ca-n viață. Primul bărbat din viața mea, care a făcut infarct în fața mea, m-a cam bulversat. Apucasem să-i iau trandafirii din mână, i-am spus că îl iubesc și brusc a căzut. Când mi-am dat seama că e mort mi-am dat seama că nu-l mai iubesc. Chiar am strigat…
L: Nu te iubesc, nu te iubesc, nu te…
D : Nu cred că m-a auzit, altfel m-ar fi invitat și l-aș fi iubit din nou, apoi poate făcea iarăși infarct și mie îmi trecea. Mai bine că n-a auzit. Oricum m-am prins repede care moare și care și care nu așa ca… Le spuneam că-i iubeam și după aia nu le mai luam buchetul cu trandafiri, să aibă și ei o floare la căpătâi când se duc.
L : Unde se duc florile care se duc, când se duc?
D : Se duc… Ce să-ți spun? M-ai pus pe gânduri. Te-am rugat doar să mă ajuți puțin. Ce, ești mama, ești tata, ești amanta?
L : Mama just kill the man…
D: Am omorât-o pe Sonia, de exemplu. Așa am vrut eu. Când îi spuneam la urmă lui Vanea, unchiului Vanea « … » Eu m-am hotărât, în plină premieră să-mi tai venele cu… Pușca lui Cehov. Ha ha ha ! Hai că iar am glumit. Nu cu pușca, cu lama. Doar așa cât să dea sângele. Un domn îmbrăcat în alb, a țâșnit pe scenă, și cu fularul lui alb de mătase mi-a înfășurat mâna. Atingerea lui m-a cutremurat. Trei picături de sânge pe un fular alb. Imaginați-vă și aplaudați. Apoi s-a dus în sală, dar eu n-am mai ieșit la aplauze, pentru că o omorâsem deja pe Sonia, nu m-a certat nimeni. Regizorul mi-a trimis chiar un bilet în care-mi spunea… Dar publicului i-a plăcut. A strigat, publicul adică, minute întregi «Sonia, Sonia, Sonia» dar eu nu apăream, mă uitam din culise la fulalul alb cu trei picături de sânge, alea erau aplauzele mele.
L : Îmi doresc spectacolul acela. Îl văd. Mi se face frică, vreau să fug. Eu trebuie să o joc pe Sonia a doua seară, dar nu mai pot, pentru că tu ai fost atât de… atât de… încât a doua zi când ajung la Teatru, publicul este încă în sală, o striga…
D : Între timp, la cabină venea câte un bărbat cu trandafiri. I-am aliniat, i-am suprapus, i-am făcut teancuri.
L: Femeile în sală vor striga: „Sonia, Sonia, Sonia”, rămăseră doar femeile.
D : Și el. El nu aplauda. Mi-am dat seama de asta. Erau numai aplauze de femei. Înțelegeți? Poliția, salvarea, pompierii, psihologii, câinii polițiști nu știau ce să facă. Nu puteau da afară din sală tot omenetul ăla muieresc. Pardon, pardon, feminin… Așa că în cele din urmă am ieșit la rampă. Aplauzele erau răgușite, unele chiar șoptite și de cum m-au văzut s-au rărit până s-au oprit. Se uitau la mine și realizau că aplaudau pe cine nu trebuie. În fața lor eram doar eu. Eu însămi și atât. Pe mine mă puteau aplauda. Ele, ei… o aplaudaseră pe Sonia. Mie după o noapte și-o zi îmi trecuse Sonia. Nu mai aveam niciun pic de Sonia în cuvinte.
L : Când ele vor înceta să aplaude, voi aplauda eu. Va fi cea mai teatrală apariție civilă ce se poate vedea.
D : Femeile au plecat. El a rămas.
L : Și voi rămane acolo.
.
D : Nu, ai plecat și tu.
L : Voi rămâne.
D : N-ai rămas.
L: Mă voi ascunde.
D: Nu te-ai ascuns.
L : Deci, voi fi acolo.
D : Cum vrei.
L : Dar nu vreau cum vreau. Voi fi acolo.
.
D : Nu erai.
L : Ba da!
D : Ba nu.
L : Spune mai departe.
D : S-a urcat pe scenă.
L : El va sta pe scaun. Im-PA-Si-Bil.
D : Venea atât de încet spre mine.
L : Scoate din buzunar o țigară de foi.
D : Îi simțeam ochii aurii cum mă strângeau.
L : A întins-o spre mine.
L : În fine, a găsit bricheta.
D : O mână tremurândă…
L : Și și-a încălzit țigara.
D : S-a uitat la mine ca la o zeiță.
L : Îmi măsoară fiecare gest cu privirea.
D : Și m-a întrebat…
L : N-ar scoate niciun sunet.
D : M-a întrebat…
L : Aprinzându-și țigara scoate doar un pufăit.
D : Ți-am spus vreodată că mă iubești? (Pauză enormă)
L : Ce-a spus? (la public)
D : Amintește-ți…
L : Nu-mi place să-mi amintesc. Amintirile mint. Amintirile sunt așa cum vrem noi să fie, nu așa cum sunt. Dacă-mi amintesc ceva, e pentru că pot să-mi fac amintiri noi. Acum, pe loc…
D : Amintește-ți de mine.
L : Acum?
L : Atunci… da. (tace, descrie mișcarea din amintiri)
D : Ce faci?
L : Îmi amintesc.
D : Ce mișto e să fii luată la amintit. Mă amintești gest cu gest, cuvânt cu cuvânt?
L : (râde) Nu. Dar te amintesc pe tine în mine. Te urăsc. Ești prea frumoasă ca să te mai țin minte. Am doar gândul că nu trebuie să exiști. Ești mai frumoasă decât îmi pot aminti. Cât de frumoasă sunt…
D : Nu înțeleg.
L : N-am spus-o pentru tine. Am spus pentru ei.
D: Dă-i dracului…
L: Cele mai mișto amintiri sunt alea inventate.
D : Dă-i îngerului…
L : Dacă sunt în pauză de amintiri mă apuc să le inventez. După aia le cred. Ce facem noi acum?
D : Inventăm trecutul.
L : Cu ieftine trucuri…
D : Le dăm ceva de amintit.
L : Crezi că-și dau seama? Că-și vor da seama?
D : Sigur, au aplaudat. Și vor mai aplauda. Deși se prefac că nu le prea pasă, sunt foarte atenți. Așteaptă lucruri noi, vorbe care să-i facă să dea cu intelelectul pe dinafară, situații trăsnite. Gesturi senideșucheate… Ce faci?
L : Compun o poezie.
D : Mie?
L : Ție, ție…
E trist să spui «mi-e dor»
Mai bine spui «mi-e dor»
La fel de trist precum «mi-e dor»
Dar dacă poți tu spui «mi-e dor»
E ca și cum ți-e dor să-ți fie dor
D : Dorurile toate dor, mă dor.
L : Fir-ar a dracu de metafizică lingvistă…
Facebook
WhatsApp
TikTok
