REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB: Eminescu între revoltă și pietate

          În prag de 15 ianuarie când gândul alunecă spre marele înnoitor de limbă românească, m-am întrebat dacă Eminescu a fost prins de fervoarea profundă a unui sentiment religios sau dacă s-a păstrat la suprafața fiorului mistic”misteriul cel sfânt”,cum îl numea el.Impulsul acestei întrebări mi-a fost dat de o afirmație a poetului Ioan Alexandru care  în una din conferințele sale despre Eminescu, lansa ideeacă acesta ar fi fost ,în diferite forme, un permanent căutător de Dumnezeu. Dacă ne-am lua după versurile   „Eu nu cred nici în Iehova, /Nici în Buddha-Sakya- Muni, / Nici în viață,nici în moarte, / Nici în stingere ca unii” ,poetul pare a refuza dogmatismul oricărei relgii, deși poate că îndărătul oricărei negații se poate ascunde o afirmație.

 Afirmația lui Ioan Alexandru pare a absolutiza o latură a creației eminesciene, fără un suport total. Rămâne de văzut modul în care poetul romantic s-a raportat la divinitate, modul în care a conceput prezența divină- nu neapărat în sensul unei teofanii- ci în acela dacă a fost cuprins de sentimentul religios,de pietate, în fața divinității. Desigur , atunci când vorbim de Eminescu” între revoltă și pietate”, așa cum am afirmat în în titlul acestui articol ne referim la ipostazele în care acesta se metamorfozează în operă, măștile lirice îndărătul cărora acesta se insinuează în creațiile sale. G.Călinescu afirmă în studiul său”Clasicism, romantism, baroc”că”în materie religioasă, clasicul e respectuos față de zei ,e catolic. Romanticul e sau ateu sau mistic și inchizitorial.”Există ipostaze lirice în opera poetului prin intermediul cărora a întrupat artistic atitudini diferite, dar nu atee. Răzvrătit și îl descoperim adeseori așa cum se întâmplă  în „Rugăciunea unui dac”în care apare în postura revoltatului romantic sătul de suferințele unei existențe amare , cuprins de scârbă existențială și  cerând „intrarea în veșnicul repaus”Reamintim o parte din cuvintele dacului care-îl plaseazăîn afara oricărei îndurări și în orizontul dorinței de extincție.:”Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă/ Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,/ S-asculte orice gură , ce-ar vrea ca sămă râdă,/Puteri să puie –n brațul ce-ar sta să mă ucidă,/ Ș-acela între oameni devină cel dintâi/ Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.” Și totuși,  strigătul revoltatului dac- simbol prometeic-împotriva unei divinități pentru care mântuirea se realizează numai prin suferință, nu înseamnă negarea credinței, ci negarea mijloacelor prin care se ajunge la ea.

  Tot ipostază lirică a revoltei e imaginea proletarului care ,în „taverna mohorâtă”își revarsă discursul ateu împotriva imperfecțiunii umane, împotriva exploatării.  Același impuls de insubordonare ca al dacului îl macină și pe proletarul îngenuncheat de vicisitudinilor unei existențe înrobitoare ce are ca efect negarea religiosului:”Religia,o frază de dânșii inventată, /Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”. Aș mai aminti ,fără a epuiza exemplele de ipostaziere a revoltatului, pe Ahriman, titanul, din poezia „Demonism” care se revoltă și luptă împotriva lui Ormuz, „bătrânul zeu cu barba de ninsoare”. Întâile semne de pendulare între revoltă și pietate, într-un anumit sens, se văd încă din „Venere și madonă”, unde eul liric se află în ipostaza celui care vestejește pornirile lubrice ale „venerei”,  exaltând în același timp pe „madona dumnezeie”, imaginea pură a iubirii. Revoltă între „spasmodicul delir” al bacantei și pietate în fața seraficei imagini a fecioarei aceasta e atitudinea de la douăzeci de ani a poetului. .Chipul angelic al  madonei, surprins când poetul avea  douăzeci de ani, va fi dâra luminoasă de evlavie ce o vom descoperi pregnant la maturitate în creații precum :”Rugăciune”, Răsai asupra mea”, TA TWAM ASI”. Iată o mostră ,în acest sens:” Din valul ce ne bântuie/ Înalță-ne ne mântuie!/ Privirea adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată/ Și pururi fecioară,/ Marie!„ Câte un sentiment de evlavie și un strigăt de mântuire răzbat uneori din opera poetului.

     Dacă urmărim diferitele perioade în creația eminesciană, vom descoperi atitudini diferite în raportarea la divinitate. În perioada de tinerețe a poetului, descoperim o anumită viziune panteistă. Acum îndrăgostitului i se dezvăluie prezența divinității în tot și în toate:în zbaterea valului, în adierea de vânt, în bolta senină, în flori sau în firul de iarbă. O contopire misticăse realizează cu natura din jur în care  presimte prezența divină. Experiența juvenilă descoperă miracolul creației în elementele naturii:”Ascult la al valului cânt, / La geamătul dulce de vânt./ Natura de jur împrejur/ Pe sus e o boltă de-azur,/ Pe jos e un verde covor,/ Țesut de mii tinere flori./”  Dar încă de pe acum poetul oscilează între  răzvrătire și pietate . Strigătul arghezian „Pari când a fi , pari când că nu mai ești”își găsește  cu mult înainte expresie poetică în creația eminesciană. Întrebându-se care-i va fi destinul, poetul își răspunde:”Va fi mânăstiri cu ziduri cernite,/ Cu icoane sfinte și îngălbenite…/Unde o să-l caut , mare Dumnezeu/ Poate vo fantasmă a sufletului meu?/ Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu/ Îmi arată adesea dulce chipul său”.(„Care-o fi în lume”) O  oscilare între certitudine și îndoială transpare în căutarea poetului, care pășește mereu pe muchia subțire  a lui afi sau a nu fi în privința divinității.Poate că și în sensul acesta ar putea fi interpretat versul din( Mortua est!”)- „A fi ? Nebunie și tristă și goală…” E vorba aici de aruncarea omului în lume fără umbrela ocrotitoare a divinității. Acest sentiment al unei acute însingurări generează,  uneori , un gând de răzvrătire.

Ideea filozofică blagiană a barajului trancedental pus de marele anonim în fața cunoașterii umane e anticipată de Eminescu. Dumnezeu devenit un „deus abscondidus”, nu se lasă dezvăluit organelor noastre de prcepție:”Noi nu-l percepem,/O-ncercăm adesea,/ Dar nu putem…(Demonism)

        La maturitate poetul înclină în favoarea”unui pancosmism și a cosmogoniilor”(G. Călinescu) Dumnezeu e înțeles ca impulsul prim al vieții și al universului, El e „Punctul acela de mișcare mult mai slab ca boaba spumii/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii”. (Scrisoarea I) Cât de profund este surprinsă, prin oximoron, dimensiunea incomensurabilă a existenței divinității de către poet! Factor ordonator în haosul originar, entitate anterioară tuturor zeilor, izvor al energiei cosmice, principiu al vieții și al morții, astfel e conceput ăn această etapă principiul divin de dacul revoltat:” El singur zeu stătut-a înainte de-a fi zeii/ Și din noian de ape puteri a dat scânteii,/El zeilor dă suflet și lumii fericire,/El este-al omenirii izvor de mântuire:/ Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,/El este moartea morții și învierea vieții”.Imn și revoltă, preamărire și încrâncenare, adorație și negație e ceea ce distingem în ipostazierea acestui erou liric, atitudine atât de specific romantică  . Dacă e un căutător de Dumnezeu, Eminescu cred că trebuie înțeles nu ca un căutător mistic, ci mai degrabă ca cinevacare aspiră spre esența ideii de divinitate pe care pare când că o găsește , când că îi scapă, ceea ce determină o pendulare între posternare și semeție, între decepție și speranță. Naturii imperfecte a omului(„Muști de-o zi pe-o lume mică ce se măsură cu cotul”) i se opune o perpetuă aspirație spre înalt, spre perfecțiune, așa cum ni se dezvăluie în „Luceafărul”  Între nimicnicia umană și propensiunea spre înalt se instalează în opera eminesciană revolta căutării unor căi de realizare, în acord cu ideea de divinitate,revoltă născută și de decepția că omul nu e capabil să se ridice la perfecțiune:”Nicio scânteie-ntr-ânsul nu-i candidă” va constata cu amărăciune poetul. În plan poetic,  revoltatul este dublat de pietatea celui care simțindu-se căzut în necredință încearcă o ridicare în cerul pietății, așa cum transpare în sonetul „ Răsai asupra mea”,creat în perioada maturității și pe care îl citez integral tocmai pentru că pune în lumină o anumită forță de adorație,  atât de profund realizată artistic:”Răsai asupra mea, lumină lină, /Ca visul meu ceresc de-odinioară,/ O, maică sfântă, pururi fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină./ Speranța mea tu n-o lăsa să moară/ Deși al meu e un noian de vină,/ Privirea ta de milă caldă,plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară./ Străin de toți, pierdut în suferința/ Adâncă  nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic și n-am tărie./ Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința/ Și reapari din cercul tău de stele,/ Ca să te-ador de-acum pe veci ,Marie!”

.  La acestă nouă lectură a operei sale poetice” am rămas cu convingerea, sper că nu greșită,  că niciodată nu dispare la Eminescu conștiința unui anumit tragism al condiției umane, chiar și atunci când sufletul se înalță într-o evlavioasă adorație. E factorul care îl determină să penduleze între revoltă și pietate, între  negație și adorație.” Noaptea gândurilor” romanticului se complinește mereu cu”cercul de stele”, metaforă a unor superioare aspirații, dominantă constantă a operei sale.  Frisonul răzvrătirii ,atât de clar exprimat uneori, apare alteori acoperit de vălul luminos  al unei pietăți ce trădează o permanentă tendință de despovărare a spiritului de materie. E sâmburele care a născut ideea unui Eminescu plasat între revoltă romantică  și pietate creștină.N-am descoperit la Eminescu o căutare permanentă a divinității, de care vorbea Ioan Alexandru, nici patosul  arghezian al căutării de Dumnezeu, dar printr-o parte a operei sale,  poetul a trasat punți către noua sensibilitate poetică religioasă, fructificată de poezia modernă.

 

ALEXANDRU IACOB  este profesor, a făcut zeci de generații să iubească limba română și privește cu răbdarea dascălului vremurile palide de azi…

Citeşte şi

NERO,  BRAC  GERMAN, episodul 14 al romanului foileton scris de Ionuț  CRISTACHE…

Alte lame de cuțit, cu domnul Radu  PĂRPĂUȚĂ, în rubrica  sa  LA BORTA RECE…

SUBSTITUIRI, episodul al doilea din confesiunile americane ale doamnei Dana NEACȘU…

JI-PISME  DE  SÂMBĂTĂ…

ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI, cu marele regizor Constantin  VAENI…

PICĂTURA  CHINEZEASCĂ, desigur…

Dana  NEACȘU, din New York și  AMERICA  LA  NOI  ACASĂ…

RAFTUL  CU  PROZĂ  SCURTĂ,  cu domnul  Ioan  VIȘTEA…

MELANCOLII, cu doamna  Constanța  POPESCU…

Un scriitor de mare valoare, Octavian SOVIANY și rubrica lui SOVIANYSME…

JUNIORI  DE  CARABELLA, adică  Marius  Alexandru  DINCĂ…

Alt  JUNIOR  DE  CARABELLA,  Daria Stemate…

Doctorul în filosofie  Pompiliu  ALEXANDRU, cu rubrica sa CULTURA  URBANĂ…

AȘA  O  LIPSĂ  DE  INCULTURĂ  și marele actor  Puiu  JIPA…

CULTURA  LA  MARGINEA  ȘOSELEI, cu sociologul Teodor  Constantin  BÂRSAN…

Cătălina  CRISTACHE  și  PLIMBĂRI  BUCUREȘTENE…

Domnișoara Ioana PIOARU și  LECȚIA  DE  ZBOR…

Doamna profesoară Mihaela  MARIN și rubrica sa CULTURĂ  ȘI  EDUCAȚIE…

ARTIFICII  DE  LÂNGĂ  SERELE  CU  FLORI, cu doamna Mariana OPREA  STATE…

Doctorul în istorie Radu STATE și rubrica lui CULTURĂ  ȘI  ISTORIE…

Doamna profesoară  Alexandra  VLADOVICI  BÂRSAN  și  REFLECȚII  PEDAGOGICE…

CULTURA  GLOBALĂ, cu domnul Radu  GEORGESCU…

CULTURA  ONLINE, cu doctorul în filologie, profesorul  Daniel  TACHE…