Salutări de lângă Marsilia, dintr-un weekend ploios în care Mediterana a decis să joace, disciplinat, în filme alb‑gri și să lase cărțile poștale cu soare pentru altă dată. Plouă din lateral, plouă pe piatră, plouă pe turiștii care nu au citit prognoza, dar mai ales plouă pe ecranele noastre, unde fiecare strop poate deveni „conținut viral” dacă îl prinde cine trebuie, în formatul potrivit. Pe străzile ude, realitatea este simplă: dacă m‑am udat, înseamnă că plouă. În telefon, însă, lucrurile devin mai alunecoase. Pot vedea zăpezi în mijloc de vară, furtuni unde soarele strălucește, oameni care nu au fost nicicând acolo unde par să stea în fața camerei, spunând lucruri pe care nu le‑au rostit niciodată.
Săptămâna trecută am scris despre colegul productiv din uzina BMW, un robot humanoid care muncește fără să obosească și pleacă la „pensie” fără ceas de aur și fără petrecere. Rămân tot la colegii mei digitali, dar schimb decorul: nu mai ridică șuruburi, ci fulgi de zăpadă, nu mai asamblează piese de mașină, ci peisaje spectaculoase. De data aceasta, întrebarea nu mai este „cine lucrează în locul nostru?”, ci, mai degrabă, „ce mai pot eu crede din ce văd?”. Îmi imaginez o știre adevărată, dintr‑un loc unde, cel mai probabil, nu voi ajunge niciodată: peninsula Kamchatka. Vulcani, Pacific, urși care nu știu ce este internetul și, brusc, ninsori record. Drumuri închise, case îngropate până la acoperiș, oameni care sapă tuneluri ca să iasă din casă. Un coșmar logistic, dar un cadou nesperat pentru redacții, cu „iarna apocaliptică”, „fenomen meteo extrem”, „natura dezlănțuită”.
Întâi apar imaginile reale: filmări cu telefonul, un prezentator cu fes tras prea puțin pe urechi, un șenilat care își croiește drum printr‑un zid compact de zăpadă. Aud vântul prin microfon, văd respirația oamenilor în abur, simt frigul chiar și de dincolo de ecran. Apoi, pot să îmi închipui cum, undeva, cineva decide că natura este bună, dar nu perfectă. Lumina este plată, zăpada nu „curge” spectaculos, casele sunt cam banale pentru un titlu de tip „știre senzațională”. Și atunci intervine gândul tentant: „de ce să nu ajutăm puțin povestea?”. Aici intră în scenă prietenii generativi. O propoziție scurtă, scrisă într‑o căsuță, „sat din Kamchatka, ninsoare record, acoperișuri îngropate complet, oameni ieșind pe geamuri, imagine foarte realistă, 4K”, și, în câteva momente, apar imaginile: case îngropate până la coș, oameni cocoțați pe acoperișuri, nămeți cu textură impecabilă, cer apocaliptic, totul în culori perfect balansate. Unele sunt atât de grosolane încât chiar și un ochi obosit ridică din sprânceană: acoperișuri cu unghiuri imposibile, ferestre fără rame, un câine cu trei picioare în față, un om cu degete în plus. Altele sunt, însă, exasperant de convingătoare.
Pentru mine, problema nu este simplul fapt că aceste imagini există. Asta știu să facă modelele generative, să producă la nesfârșit conținut, la fel de conștiincios ca un coleg foarte harnic. Dificultatea începe în clipa în care fotografiile reale, unele fotografii, altele generate de modele, ajung să stea cuminți, unele lângă altele, sub aceeași etichetă: „Kamchatka, ninsori record”. Ninsoarea autentică oferă credibilitate cadrelor inventate despre ea. Eu o simt ca pe o fotografie de familie în care cineva a lipit, discret, câteva fețe străine. La prima vedere, albumul pare același, recunoști casa, hainele, zâmbetele. Dar, dacă te uiți mai atent, îți dai seama că nu mai știi exact cine a fost cu adevărat acolo. Amintirea rămâne, doar că devine tulbure. În câteva ore, colajul se plimbă pe rețele. Doar unii utilizatori au ochiul suficient de exersat cât să prindă din zbor un fals. Alții pun la grămadă tot ce prind: „uite cum e la capătul lumii, Doamne ferește!”. Când povestea mare, ninsoare istorică în Kamchatka, este reală, cine mai are răbdare să verifice sursa fiecărui cadru?
Aici, pentru mine, se leagă totul de articolul „Dat cu banul”, în care oamenii au fost puși să distingă imagini și clipuri reale de unele generate de inteligență artificială și s‑au descurcat, în medie, la fel de bine ca o monedă aruncată în aer. Aproximativ 51% succes, gloriosul „cap sau pajură”. Paradoxal, cel mai slab stăm exact acolo unde, din instinct, ne încredem cel mai tare: în fețe omenești, în video cu oameni care vorbesc, în voci. Un video cu zăpadă care arată ușor „joc video” mai primește câteva comentarii ironice. În schimb, un clip în care apare un primar, un președinte, un actor sau, mai grav, o rudă care pare să ceară ajutorul stârnește altă reacție. Creierul meu, la fel ca al oricărui om, a fost dresat mii de ani să creadă că, dacă văd și aud, este adevărat. Modelele generative profită de această rutină veche: produc imagini și sunete perfect aliniate, sincronizează buze cu silabe, adaugă lacrimi în colțul ochiului, o ușoară ezitare în glas, tot pachetul. În fața unui astfel de conținut nu mai văd „probabilitate”, ci „dovadă video”.
În cazul Kamchatka, situația pare un amestec de senzațional și estetizat. Rețeta aceasta se mută, însă, foarte ușor în altă parte: proteste reale condimentate cu imagini false de violență, incendii autentice plus cadre inventate cu oameni prinși înăuntru, declarații reale ale unor politicieni amestecate cu pasaje inexistente, puse pe buze împrumutate. Este suficient ca baza, știrea inițială, să fie adevărată, pentru ca „sosul” generativ din jur să treacă drept „condiment necesar”.
Reflexele vechi rămân: fotografie înseamnă „a fost acolo”, video înseamnă „s‑a întâmplat”, voce la telefon înseamnă „persoana respectivă”. În realitate, ecuația s‑a schimbat. Fotografia poate fi doar o ipoteză, video‑ul o poveste plauzibilă, vocea un colaj de sunete trecut printr‑un model. Și peste toate plutește o frază liniștitoare: „nu pot fi oamenii chiar atât de ușor de păcălit”. Cifrele îmi spun altceva. Nu ne descurcăm strălucit. Devine foarte greu să evaluăm mai ales când ritmul vieții este rapid, emoțiile sunt puternice sau conținutul confirmă cu precizie ceea ce oricum voiam să credem. Vârsta joacă și ea un rol: persoanele mai în vârstă sunt păcălite mai des, lucru cu atât mai îngrijorător cu cât tocmai această categorie este vizată frecvent de escrocherii cu „nepoți la ananghie” și „investiții minune”, acum reîmpachetate cu deepfake‑uri audio și video.
Ce rămâne de făcut, dintr-un living obișnuit, când știm că ochii și urechile ne merg cam la fel de bine ca datul cu banul? Cum am mai spus, nu am o soluție magică, dar am adunat câteva reflexe pe care încerc să le antrenez la mine, ca un mușchi de bun‑simț digital. Primul se numește pauză. Atunci când văd imagini spectaculoase cu ninsori din Kamchatka, furtuni într‑un oraș cunoscut sau scene dramatice, încerc să nu merg direct de la „wow” la „share”. O clipă de oprire între emoție și distribuire schimbă multe. Întrebări simple ajută: cine a filmat, unde a apărut prima dată, există vreo instituție serioasă care confirmă ce văd?
Al doilea reflex, pentru mine, este contextul. O fotografie izolată, însoțită de un text de tipul „se întâmplă chiar acum la X”, reprezintă, în cel mai bun caz, un început de poveste, nu concluzia. Mă interesează data, locul, sursa inițială. Când aceeași imagine apare astăzi drept „Kamchatka”, mâine „Canada”, iar poimâine „România sub ninsori istorice”, am un indiciu foarte bun că zăpada respectivă nu a cunoscut niciunul dintre aceste locuri.
Al treilea ține de o minimă igienă vizuală. Încerc să mă întreb: arată toate detaliile coerent? Zăpada are aceeași consistență peste tot sau pare „vopsită”? Umbrele bat în aceeași direcție? Scrisul de pe panouri, numerele de înmatriculare, inscripțiile, rămân lizibile sau se topesc la zoom? Mâinile oamenilor au numărul corect de degete? Pare banal, dar încă aici scapă multe modele generative.
La nivel mai mare, al societății, știu că se lucrează la algoritmi de detecție, filigrane digitale, obligația de a marca explicit mesajele politice generate de IA, norme legale privind deepfake‑uri folosite pentru șantaj sau fraudă. Toate acestea sunt importante și necesare, însă nu pot înlocui prudența fiecăruia dintre noi. În clipa în care mă instalez comod în ideea că „sigur platforma a verificat”, devin mai vulnerabil decât cred.
Seria „Reflecții franceze” nu își propune doar să ridice probleme, ci și să se joace puțin cu ele. De aceea, la finalul acestui text vin cu un exercițiu practic. Dacă tot am vorbit despre Kamchatka și imagini amestecate, de ce să nu ne testăm și ochiul, în rol de detector de „real” și „generat”? Putem să ne verificăm calitățile de detectoare de inteligență artificială cu ajutorul unui mic joc numit „AI vs. real”, pe care îl găsim la ai-vs-real.com. Acolo apar, pe rând, imagini, unele fotografiate, altele generate de modele, iar sarcina este simplă: pentru fiecare trebuie decis dacă este reală sau artificială. La final apare un scor și, mai important, se poate vedea exact unde au apărut erorile de apreciere. Mi se pare un joc simplu, dar foarte instructiv. Pe de o parte, antrenează ochiul să caute detalii suspecte; pe de altă parte, dezvelește încă un strat de iluzie: în foarte multe cazuri, nici cei mai atenți nu sunt foarte departe de celebrul „dat cu banul”. Nu văd nimic rușinos în asta. Important este să îmi cunosc limita și să o iau în calcul data viitoare când un video „perfect” pare să confirme, dintr‑un singur foc, toate fricile sau toate speranțele mele.
Până atunci, aici, lângă Marsilia, ploaia continuă să cadă complet analogic, fără filtre și fără rețele de neuroni generative. Străzile rămân ude indiferent cine le fotografiază, iar umbrela își face treaba la fel de bine chiar și fără poză pe rețele.
*
PS: Din curiozitate, am întrebat o inteligență artificială cum pot fi sigur că o fotografie cu ninsori record în Kamchatka este reală. Mi‑a răspuns foarte serios: „E simplu, dacă nu e generată de mine, probabil e autentică.” M‑am amuzat, am închis aplicația și am ieșit să verific afară, în ploaie. Acolo unde, deocamdată, niciun deepfake nu reușește să convingă pe cineva să plece de acasă fără umbrelă.
Adrian CHIFU este conferențiar universitar în informatică la Universitatea Aix-Marseille și, desigur, absolvent de Carabella târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
