Salutări răcoroase de lângă Marsilia, dintr-o zi în care cerul are acea limpezime tăioasă pe care doar vântul o poate aduce după ce a măturat norii spre mare. Dacă pornești din Portul Vechi și mergi spre est, lăsând marea în spate și urcând puțin spre dealuri, ajungi rapid la Aubagne. Pe hărțile oficiale scrie că este un oraș la vreo cincisprezece kilometri de Marsilia, dar pentru provensali, Aubagne este o „Capitală”. Nu una politică, ci a pământului. Aici, solul este roșcat, argilos, lipicios când plouă și tare ca piatra când îl arde soarele, iar oamenii locului, în loc să se plângă de el, l-au pus pe roată. Așa s-a născut o tradiție care, de secole, pune, la propriu, suflet în ceramică, dând naștere celebrelor figurine numite santons.
Istoria acestor mici personaje este fascinantă, mai ales când ne dăm seama că nu s-au născut din nimic, peste noapte, în timpul Revoluției. Iesle în miniatură, cu figurine, existau deja în Europa, mai ales în Italia, cu mult înainte ca Parisul să închidă bisericile. Noutatea provensală apare când un marsiliez ingenios, Jean‑Louis Lagnel, începe să modeleze acești santons folosind matrițe și pământ copt – nume venit din provensalul santoun, adică „mici sfinți” – transformând o practică rezervată până atunci bisericilor și celor foarte bogați într-un obicei accesibil oamenilor simpli.
Când Revoluția Franceză a închis lăcașurile de cult și a interzis slujbele de Crăciun, provensalii aveau deja modelul la îndemână. Dacă nu mai puteau merge la ieslea mare din altar, au decis să o aducă acasă, pe bufetul din sufragerie. Au început să modeleze din pâine sau din argilă micuțe personaje biblice, pe care le puteau ascunde ușor în buzunar sau în palmă dacă venea vreun control „revoluționar”. Ceea ce fusese, la început, o democratizare ingenioasă a unei tradiții vechi a devenit, în contextul Revoluției, și un gest de rezistență tăcută. Iar, în timp, această combinație de istorie, credință și lut a ajuns să fie simbolul absolut al sărbătorilor în Provence.
Să vizitezi astăzi un atelier de santonier în Aubagne este o lecție de răbdare într-o lume a vitezei. Nu există matrițe industriale care să scuipe mii de figurine identice pe oră, ci există un artizan, o bucată de lut moale și o scobitoare. Procesul e migălos: întâi se modelează forma, apoi se arde în cuptor – devenind terre cuite, teracotă – iar magia vine la pictură. Cu pensule extrem de fine, artizanul le dă viață, punctând un ochi, o vestă colorată sau un coș cu legume. Nu sunt soldăței de plumb, rigizi și identici; sunt un popor pestriț, vesel și fragil, în care fiecare figurină are expresia ei.
Ce îmi place cel mai mult la această tradiție este caracterul ei profund social. Santonierii din Aubagne au decis că la marea sărbătoare a Nașterii nu participă doar sfinții, ci tot satul. Așa că, pe lângă Iisus și magi, în ieslea provensală dă năvală toată comunitatea: brutarul cu coșul de baghete, pescărița care strigă marfa (probabil pentru bouillabaisse), preotul, învățătorul, primarul și, preferatul meu absolut, Le Ravi. Acesta din urmă, tradus ca „Extaziatul” sau, mai direct, „Prostănacul satului”, este un personaj cu brațele ridicate spre cer, care nu aduce niciun dar util, nu face nimic productiv, ci doar se minunează. El ne amintește că, în fața unui miracol, e suficient să fii prezent și să te bucuri sincer. E o lecție de optimism modelată în lut.
Nu poți vorbi despre Aubagne și pământul său fără să-l amintești pe fiul cel mai celebru al orașului, Marcel Pagnol. Scriitorul și cineastul care a dat lumii „Gloria tatălui meu” s-a născut aici, iar spiritul lui plutește peste ateliere. Multe dintre figurinele pe care le cumpărăm astăzi sunt, de fapt, personajele lui: îl vedem pe César, barmanul mândru, pe Fanny, pe Marius visând la corăbii. Este o simbioză perfectă, pentru că Pagnol a descris sufletul provensal în cuvinte, iar artizanii din Aubagne l-au turnat în lut. Când cumperi un santon care seamănă cu un jucător de pétanque, cumperi, de fapt, o scenă dintr-un film de-ale lui, o bucată de memorie culturală care încape în palmă.
Există și un obicei frumos al colecționării, care transformă ieslea într-un organism viu. Nu îți cumperi toate figurinele odată. În fiecare an, la târgurile de Crăciun, mai iei unul: anul acesta morarul, anul viitor o femeie care culege lavandă, poate peste doi ani un „turist” cu aparatul de gât. Ieslea crește odată cu familia și devine o formă de a stoca amintiri. Când te uiți la ele, nu vezi doar niște bibelouri, ci îți amintești anul în care le-ai luat: „Ăsta e ciobanul luat când a plouat torențial la târg”, „Asta e femeia cu gâște luată când ne-au vizitat prietenii de departe”. E o formă de rezistență prin frumos și simplitate. Într-o lume digitală, ceramica de Aubagne ne spune că un pumn de pământ roșu, modelat cu dragoste de o mână de om, valorează uneori mai mult decât orice tehnologie sofisticată.
Până data viitoare, vă trimit salutări răcoroase de lângă Marsilia și vă urez să aveți mereu în preajmă pe cineva care să vă privească cu aceeași bucurie necondiționată cu care „Le Ravi” privește stelele!
PS: Am întrebat un AI (Gemini 2.5 Pro) dacă știe o glumă despre santoni. Mi-a răspuns sec: „De ce nu se ceartă niciodată santonii în iesle?Pentru că sunt toți pământ de flori!” E clar, umorul digital mai are de învățat de la cel provensal.
Adrian CHIFU este conferențiar universitar în informatică la Universitatea Aix-Marseille și, desigur, absolvent de Carabella târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
