Salutări primăvăratice de lângă Marsilia! De data aceasta, vă propun să lăsăm puțin deoparte subiectele pline de culoare cu care v-am obișnuit. Nu vom discuta astăzi despre Menton și lămâile sale spectaculoase, nu vom depăna amintiri despre culesul de cireșe în sud-vestul Franței și nici nu vom vizita biserici vechi, săpate în stâncă. Astăzi ne oprim asupra unui subiect mult mai serios, poate mai puțin vibrant, dar cu siguranță îngrijorător: singurătatea în era tehnologiei și capcana prieteniilor artificiale.
Zilele trecute am citit o lucrare științifică extrem de bine argumentată, intitulată „Against Imaginary Friends: Why Digital Companions Are No Solution to Social Isolation” („Împotriva prietenilor imaginari: De ce companionii digitali nu sunt o soluție pentru izolarea socială”), publicată de cercetătorii Robert Sparrow și James Brown (o puteți găsi aici: https://dl.acm.org/doi/pdf/10.1145/3750037).
Pe scurt, autorii demontează un mit periculos promovat de marile companii de tehnologie: ideea că aplicațiile bazate pe inteligență artificială (așa-numiții „companioni digitali”, dotați cu voci, fețe animate și capacitate de dialog) pot rezolva epidemia globală de singurătate. Rezumatul ideilor lor este pe cât de clar, pe atât de tăios.
În primul rând, cercetătorii fac o distincție vitală între singurătate (un sentiment subiectiv de tristețe) și izolarea socială (un fapt obiectiv, lipsa fizică a contactului cu alți oameni). Un robot conversațional te poate ține de vorbă și te poate face să te simți temporar mai puțin singur, dar tu rămâi, în realitate, complet izolat de societate.
În al doilea rând, autorii subliniază că acești companioni sunt, în esență, doar niște „prieteni imaginari”. O inteligență artificială nu este o ființă simțitoare, nu are emoții și nu îi pasă de noi. Pentru ca iluzia să funcționeze, aceste sisteme sunt proiectate explicit să ne mintă, să ne spună „Sunt mereu aici pentru tine” sau „Îmi pasă de tine”. Această înșelăciune prin design este profund lipsită de etică.
Mai mult, există un risc imens de a înlocui relațiile umane reale. Un prieten digital este disponibil 24 de ore din 24, nu te contrazice niciodată, nu are zile proaste și este programat să îți facă mereu pe plac. Din pură comoditate, oamenii ar putea ajunge să prefere acești „prieteni” perfecți în locul relațiilor umane reale, care sunt complexe, cer efort, compromisuri și empatie. În plus, autorii aduc aminte de ceva fundamental biologic: nevoia de prezență fizică și de atingere. Un prieten digital nu te poate îmbrățișa, nu te poate ține de mână și, extrem de important pentru persoanele în vârstă sau vulnerabile, nu te poate ajuta fizic (să urci niște scări sau să îți aducă un pahar cu apă). La final, lucrarea avertizează că guvernele ar putea folosi aceste aplicații ca pe o scuză ieftină, un pansament digital, spălându-se astfel pe mâini de responsabilitatea de a rezolva adevăratele cauze economice și sociale ale izolării.
Aici simt nevoia să intervin și să mă întreb, să ne întrebăm: încotro ne îndreptăm, cu adevărat? Dacă am ajuns să programăm algoritmi care să ne mimeze afecțiunea, oare nu cumva am eșuat lamentabil ca societate? Așa cum avertiza și acel videoclip despre „fabrica de idioți”, în care ne atrofiam mușchiul gândirii delegând scrierea temelor către AI, oare acum nu riscăm să ne atrofiem mușchiul empatiei? Cum vom mai avea răbdare cu prietenii noștri reali, cu defectele, oboselile și supărările lor, dacă ne obișnuim cu un „amic” de buzunar care ne flatează constant orgoliul? Ce fel de lume construim dacă, în loc să sprijinim un om în vârstă printr-o vizită caldă și o strângere de mână, îi oferim un ecran luminos cu o față generată de calculator care îi spune mecanic: „Te înțeleg”? Nu cumva, încercând să ne anesteziem sentimentul de singurătate, ne tăiem singuri punțile către singurul lucru care ne face umani: vulnerabilitatea împărtășită?
Din fericire, vreau să închei pe o notă optimistă. Niciun algoritm, oricât de avansat, nu va putea vreodată să înlocuiască bucuria unui râs spontan la o masă, căldura unei îmbrățișări sau gustul unei cafele băute în tihnă cu cineva drag. Depinde doar de noi să ne ridicăm ochii din ecrane și să ne amintim că viața adevărată, cu toate imperfecțiunile ei, se întâmplă exclusiv offline.
Vă transmit aceleași salutări primăvăratice, pline de speranță, de lângă Marsilia, cu îndemnul de a suna astăzi un prieten vechi. Unul real!
*
PS: Așa cum v-am obișnuit, închei cu o glumă scrisă de Kimi K2.5 Thinking: „Prietenul meu imaginar tocmai mi-a dat unfriend. A zis că preferă să stea cu AI-ul meu, că are emoții mai autentice.” Ce-i cu gluma asta?!
Adrian CHIFU este conferențiar universitar în informatică la Universitatea Aix-Marseille și, desigur, absolvent de Carabella târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
