Salutări răcoroase de lângă Marsilia, dintr-o zi în care cerul pare tras la indigo, dar aproape tot ce se află sub el e gata să se șteargă dacă nu ai grijă de el. În Provence, lucrurile importante nu sunt nici masive, nici garantate: se agață de pereții unei grote care se umple lent cu apă, de un promontoriu umed pe care legenda îl păstrează uscat, de o supă „cinstită” care poate deveni decor turistic, de un sos care se taie dacă ridici tonul sau de o figurină de lut care nu rezistă unui cot grăbit de copil. Și totuși, din toate aceste fragilități provensale, rămâi, ciudat, cu impresia unei rezistențe încăpățânate. Nimic nu e sigur, dar foarte puține chiar dispar.
Grota Cosquer e exemplul cel mai spectaculos: o peșteră la care ajungi printr-un tunel subacvatic, cu cai, bizoni, foci și pinguini nordici desenați pe pereți într-o vreme când marea era cu mult mai jos, acum mușcați, milimetru cu milimetru, de o Mediterană care nu știe ce e nostalgia. Arta aceea e fragilă, suportul ei – calcarul umezit – și mai fragil, dar povestea rezistă, mutată disciplinat în replica high‑tech din Marsilia, cu vagonașe automate care te plimbă printre mulaje. La Sainte‑Baume, fragilitatea e mai personală: genunchi obosiți pe Calea Regilor, piatră umedă, o grotă care n‑a fost niciodată un monument „solid”, ci un adăpost precar pentru cineva care, zice legenda, s‑a hrănit cu rădăcini și apă de ploaie. Nici desenele din Cosquer, nici Maria Magdalena din grotă nu sunt „eternizate” prin materiale indestructibile. Dăinuie pentru că oamenii continuă să urce, să coboare, să copieze, să povestească.
La masă, fragilitatea e și mai ușor de gustat. Bouillabaisse trăiește între două străzi: una pe chei, unde primești, într‑un sfert de oră, o fiertură grăbită, cu „rouille” la tub și cu singurul element autentic rămas în afara farfuriei – priveliștea portului; și alta, un pic mai în spate, unde supa vine întâi, peștii după, crutoanele se înmoaie lent în sos, „rouille” are coloană vertebrală, iar răbdarea e trecută la ingrediente, lângă șofran. Aïoli‑ul merge și mai departe: dacă ești nervos, se taie, oricât de performant ar fi mixerul; dacă ai răbdare, dacă respecți ordinea, dacă lași pistilul să îți spună când stă drept, sosul devine instituție de familie. Uleiul de măsline pare solid în sticlă, dar e și el la cheremul ploii, al dăunătorilor, al faptului că mai există sau nu un copil dispus să culeagă măslinele și să suporte mirosul ușor iute de la moară. Rețetele sunt fragile. Încăpățânarea de a le reface, nu.
La troc, fragilitatea se vede în lipsa oricărei garanții: un radiator schimbat pe crochete pentru câini, un aparat de Raclette pe câteva capsule de cafea, un smochin pe un carton de ouă. Totul s‑ar putea rupe ușor: dacă omul nu mai vine, dacă obiectul nu corespunde, dacă cineva decide că e mai comod să vândă pe bani. Și totuși, tocmai această nesiguranță aparentă ține rețeaua vie. Fiecare schimb te obligă să scrii politicos, să negociezi, să ai încredere, să accepți că nu e „perfect”, dar că merită. Dincolo de radiatoare și de smochini, rămâi cu prenume, povești, invitații. La Belcastel, „liberul cules” de vișini funcționează pe același fir subțire: poți, în teorie, să profiți, dar, în practică, culegi, cântărești, plătești, visezi la vișinată și pui deoparte o prietenie. Economia asta afectivă e orice, numai betonată nu. Cu toate astea, rezistă mai bine decât multe contracte.
Iar în Aubagne, santonii duc povestea la extrem. Născuți din pământ roșu, transformați în teracotă și pictați cu pensule tinere, ei sunt un popor asumat fragil: se sparg, se ciobesc, își pierd un coș de legume sau o aripă de înger la primul Crăciun mai aglomerat. Și totuși, de la Revoluție încoace, ieslele de sufragerie se refac încăpățânat. Dacă nu mai ai voie să mergi la ieslea mare, o aduci acasă, pe bufet. Dacă un „mic sfânt” cade de pe raft, anul viitor îl înlocuiești la târg, ba mai iei și un Le Ravi nou‑nouț, cu brațele ridicate spre cer, ca și cum nu s‑ar fi întâmplat nimic rău pe lume. Ceramica în sine e fragilă. Refuzul liniștit de a renunța la ea nu este.
Dacă privești toate acestea împreună – grotele, supele, sosurile, uleiul, trocul, santonii –, începi să vezi paradoxul: ceea ce durează nu e materialul, ci gestul repetat. Nu calcarul aspru ține legenda Cosquerului, ci decizia de a construi o copie și de a o vizita. Nu pereții umezi ai Sainte‑Baumei garantează spiritualitatea locului, ci pașii reînnoiți în fiecare toamnă pe Calea Regilor. Nu rețeta scrisă pe perete păstrează bouillabaisse, ci bucătarul care acceptă că „durează” și nu o reduce la un „milkshake” de lotte. Nu învelișul lucios al unei bile de pétanque face jocul să reziste, ci oamenii care aleg, seară de seară, să întrebe „tragi sau plasezi?”. Nu lutul santonilor e veșnic, ci obiceiul de a adăuga, în fiecare an, câte un personaj în ieslea deja prea plină.
Poate că la fel funcționăm și noi, oamenii, și țările noastre, și prieteniile, și principiile. Suntem, fiecare în parte, destul de fragili: un accident, o criză, o știre prost verificată, un an mai greu ne pot fisura ușor. Națiunile par solide pe hartă, dar istoria lor știe altceva. Prieteniile depind, uneori, de o vizită pe an, de un borcan de dulceață pus deoparte, de o seară de Raclette în care, între două farfuriuțe pătrate cu brânză topită, îți dai seama că nu ai vorbit, de fapt, despre nimic „important” – și totuși, ai reparat niște fisuri invizibile. Principiile par negociabile la televizor, dar rămân surprinzător de rezistente în viața de zi cu zi: într‑un profesor care refuză să umfle notele, într‑un medic care nu acceptă să falsifice acte sau diagnostice, într‑un informatician care spune «nu» la un proiect dubios, într‑un pelerin care urcă la Sainte‑Baume pentru liniște, nu pentru fotografie.
Provence‑ul nu ne arată o lume indestructibilă, ci una în care oamenii sunt dispuși să repare. Să reculeagă măsline, să refacă sosul tăiat, să reconstruiască, în miniatură, un sat întreg în lut, deși știu că nu e „pentru totdeauna”. Fragilitatea îi obligă să fie prezenți. Să nu amâne. Să țină la ceva suficient de mult încât să nu accepte să dispară. Dincolo de tehnologie, de algoritmi și de modele, poate că asta e vestea bună: nu ne salvează lucrurile dure, ci gesturile fragile repetate cu încăpățânare.
Până data viitoare, vă trimit salutări răcoroase de lângă Marsilia și vă urez să aveți în jur destule lucruri fragile cât să merite să le protejați – și destui oameni încăpățânați cât să nu le lase să se piardă.
PS: Am întrebat un model AI dacă știe o glumă despre fragilitate. Mi‑a răspuns, foarte serios: „Fragilitatea este o proprietate emergentă a sistemelor complexe.”. N-am mai zis nimic…
Adrian CHIFU este conferențiar universitar în informatică la Universitatea Aix-Marseille și, desigur, absolvent de Carabella târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
