Salutări tomnatice! Într-o zi ca aceasta, când norii îți pun la încercare buna dispoziție, gândul îmi zboară la o amintire de vară, la o după-amiază plină de soare petrecută într-o livadă. Prietenii mei din sud-vestul Franței, de prin zona Toulouse sau Montauban, au acest obicei: în fiecare sezon, merg la cules pe lângă Belcastel, după un principiu simplu: la intrare primești găleți, intri, culegi ce-ți poftește inima, iar la ieșire cântăresc și plătești. Fără nicio sofisticare, doar pomi, soare și un cântar cinstit.
E bine să ai prieteni. Fără ei, eu cu siguranță n-aș fi ajuns acolo. Nu mă dădea afară din casă ideea de a hoinări printre rânduri, cu soarele pe ceafă. Aveam argumentele mele practice: magazinele sunt aproape, fructele stau cuminți în lădițe, alegi repede și ai terminat. Dar prietenii au insistat cu blândețe, m-au urcat în mașină și m-au dus într-un loc unde, din proprie inițiativă, probabil n-aș fi ajuns niciodată. Și ce bine au făcut.
Culesul începe cu un miros proaspăt, o promisiune. Apoi te învăluie liniștea, acea liniște vie, întreruptă doar de foșnetul frunzelor și de micuțul „țac” al codiței care se desprinde. Îți alegi fructul nu după criterii de marketing, ci după un filtru personal: culoarea, luciul, umbra. Îl pui în găleată și găleata, din ce în ce mai grea, începe să spună povestea zilei. Prețul, mai prietenos decât la piață sau magazin, vine la pachet cu un bonus pe care nicio etichetă nu-l poate oferi: calitatea pe care o decizi tu și atmosfera aceea firească, de lucru împreună.
Am ajutat să culegem pentru ei. Eu nu am luat nimic acasă, dar am făcut „controlul calității” cu o seriozitate exemplară. Am gustat tot ce mi-a făcut cu ochiul, direct din pomi, și m-am simțit împăcat cu ideea că unele adevăruri simple au nevoie de această verificare imediată. La plecare, pe buze rămâne amestecul acela de dulce, acrișor și un strop de praf bun de drum, care ține loc de semnătură.
Cireșele, ca cireșele, sunt vesele și fotogenice. Dar pasiunea mea rămân vișinele. Le iubesc în toate formele: „nature”, când muști la umbră și te trezește verva lor acidă; în dulceața densă și delicioasă de la mama, o dulceață care, în borcan, strălucește ca o bijuterie întunecată; în sirop rece, care te răcorește după o zi toridă; în vișinată, unde se adună serile bune și conversațiile lungi; și, desigur, într-un clafoutis griotte, făcut, bineînțeles, de prietenii mei buni. Există o eleganță aparte în vișină, o poezie disciplinată. Îți cere atenție și, în schimb, îți oferă un spectacol de gust cu replică lungă.
Am înțeles atunci, în acea zi de vară, că liberul cules e mai mult decât un mecanism. E o apropiere. De sezon, de ritm, de miezul lucrurilor. Înveți că roșul nu e o idee, ci un efect al luminii. Că nu toate fructele sunt perfecte și că, paradoxal, cele cu o mică imperfecțiune au adesea cel mai bun gust. Și mai înveți ceva esențial: fără prieteni, ratezi drumuri care par mici și se dovedesc a fi mari.
Belcastel are felul lui de a te ține cuminte. În livadă, răbdarea se transformă în gesturi mărunte: nu bruschezi ramura, vorbești mai încet, îți lași telefonul să tacă. Dacă pleci cu o pălărie pe cap și o sticlă de apă, câștigi o zi întreagă fără să-ți dai seama când a trecut.
Spre seară, când cântarul își face datoria, te uiți la cifre și la găleți ca la o mică socoteală a bucuriei. Eu m-am întors fără lăzi, dar cu o concluzie la care nu aș fi ajuns singur: uneori nu-ți trebuie o cumpărătură, ci o experiență. Și acea experiență trece prin oameni, nu doar prin locuri.
Mă gândesc acum, în această zi de toamnă, la vișinele care au ajuns în borcane, în sticle, în forme de clafoutis. Bucătăria prietenilor mei a devenit un laborator al generozității. Dulceața, siropul, vișinata – toate reprezintă argumente calde pentru o teorie simplă: prietenia e cel mai bun conservant. Prelungește vara în toamnă, o ține vie în iarnă și o readuce zâmbitoare în primăvară.
Pe săptămâna viitoare, cu salutări dintr-o Franță care știe să lase timpul să curgă printre frunze, să se strângă în găleți și să se transforme, încet, în povești ce se mănâncă.
PS: O glumă auzită pe undeva (Gemini 2.5 Pro): „De ce sunt livezile de vișine atât de bune la păstrat secrete? Pentru că și dacă le storci, tot nu scot o vorbă!”
Adrian CHIFU este conferențiar universitar în informatică la Universitatea Aix-Marseille și, desigur, absolvent de Carabella târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
