Salutări de lângă Marsilia, dintr-un început de an în care soarele se străduiește să pară generos, iar Mistralul îi amintește, din când în când, că ianuarie are totuși drepturile lui. Pe terasele încălzite apar primele agende noi, primele promisiuni făcute în șoaptă și primele rezoluții scrise cu un entuziasm care ține, de obicei, cam cât spuma de pe un cappuccino. E momentul acela ciudat în care ai impresia că poți apăsa un fel de „reset” pe viață, de parcă anul trecut ar fi fost doar o versiune beta. Și, totuși, începuturile serioase nu încep niciodată pe 1 ianuarie la miezul nopții, ci mult mai devreme, cu un gest aparent banal.
La începutul poveștii mele nu a fost cuvântul, ci pasul. Un om s-a oprit, acum foarte mult timp, lângă un izvor sau la gura unei grote, nu foarte departe de locuri care seamănă, azi, cu Provence-ul, și a decis că aici rămâne. Din pasul acela oprit s-au născut primul sat, primele griji și prima nevoie de a nu uita ce s-a întâmplat. Ca să nu se piardă totul în aer, cineva a desenat un cal, un bizon, o mână, direct pe piatră. A fost, poate, primul „fișier” salvat pe primul nostru „hard-disk”: peretele rece al unei peșteri. De atunci, la fiecare început important, omul simte nevoia să lase o urmă undeva, pe ceva care ține mai bine minte decât el.
Mult mai târziu, într-un atelier italian, un alt început s-a scris pe hârtie. Leonardo da Vinci desena aripi, elice și poduri care nu existau încă. Nu avea nevoie de servere, îi ajungeau caietele. Și totuși, ceea ce făcea nu era atât de diferit de omul din grotă: salva posibilități pe un suport fragil. Mai departe, aparatele au primit curent, liniile s-au transformat în circuite, iar calculatorul a intrat în clasă ca un elev foarte bun la calcule și foarte slab la povești. Au urmat apoi internetul, Google, Wikipedia, și, pentru o vreme, am avut impresia că începutul oricărei cunoașteri este o căsuță albă pe un ecran, în care scrii ceva și aștepți.
Astăzi, începutul arată altfel. Nu mai scriem doar interogări într-un motor de căutare, ci vorbim cu niște modele care răspund, explică, se scuză, fac haz de ele însele și, din când în când, o iau razna cu un aplomb demn de un papagal foarte cultivat. Inteligența artificială s-a așezat la masă cu noi, în sala de curs, în sufragerie, în bucătărie și chiar în locurile unde, teoretic, mergeam să ne liniștim, nu să rămânem conectați. De aceea, pentru începutul acestui an, între Mediterana care își vede de valurile ei și notificările care își văd de bulinele lor roșii, mi se pare corect să fac ceea ce fac profesorii când primesc o unealtă nouă: să scriu un mic manual de întrebuințare.
Nu va fi un manual cu capitole și subpuncte, ci unul povestit. O să încep cu profesorul care își pregătește cursurile cu o echipă de agenți digitali zeloși, gata să trimită prezentările în toate direcțiile, dar care au nevoie de o regulă simplă: nu lua niciodată primul răspuns al inteligenței artificiale drept adevăr absolut. O să cobor apoi în bancă, lângă elevul care își face temele cu ChatGPT și vom discuta, calm, despre diferența dintre „am o lucrare perfectă” și „am înțeles ceva din ea”, adică despre păstrarea unui minim de gândire critică într-o lume în care e foarte tentant să lași modelul să gândească în locul tău. O să bat la ușa bunicului care primește pe telefon o fotografie prea perfectă cu nepotul, o să intru în bucătăria în care un bucătar amator cere rețete unui algoritm care nu miroase nimic și o să mă opresc și într-un loc de pelerinaj unde un credincios verifică, pe ecranul mic, o știre foarte mare. Fiecare scenă o să fie doar un pretext pentru câteva reguli blânde, dar practice: verifică măcar o dată, păstrează-ți prietenii umani, nu uita să închizi ecranul, nu delega responsabilitatea doar pentru că sună „inteligent”.
La final, după ce voi fi plimbat acest pseudo-manual prin Marsilia, printr-o sală de curs, printr-o sufragerie cu fotografii ciudat de perfecte, printr-o bucătărie cu Daube și aïoli și printr-o grotă unde lumânările bat internetul la scor, mă voi întoarce unde am început: pe o terasă de lângă mare, la o cafea. Voi recunoaște cinstit că inteligența artificială nu e nici sfârșitul lumii, nici începutul ei absolut, ci doar încă un strat peste vechiul nostru obicei de a pune urme pe „hard-disk-ul” realității. Vom rămâne tot noi cei care alegem ce salvăm, când apăsăm pe „accept” și când avem voie să închidem, pur și simplu, laptopul.
Până atunci, salutări de lângă Marsilia, dintr-un început de an în care încerc să citesc mai atent termenii și condițiile propriului meu timp.
*
Ca de obicei, închei cu o glumă generată de o IA foarte dornică să fie luată în serios: „Anul 2026: pentru a continua, bifați că ați citit și înțeles toți termenii și condițiile. Printre ele: 1. S-ar putea să nu vă țineți de rezoluții. 2. S-ar putea să vorbiți cu IA mai mult decât cu vecinii. 3. Viața reală poate genera conținut neașteptat. Dacă nu sunteți de acord, apăsați „Închide” și ieșiți la o plimbare. Sistemul recomandă oricum această opțiune.”
Adrian CHIFU este conferențiar universitar în informatică la Universitatea Aix-Marseille și, desigur, absolvent de Carabella târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
