Salutări din Marsilia, unde cerul a decis să fie atât de posomorât săptămâna aceasta, încât am impresia că până și vremea de afară ar vrea să apeleze la un model video de ultimă generație, poate chiar la Nano Banana, doar pentru a-și genera singură un clip cu soare și seninătate, pentru a-și reaminti cum arată! Până când norii vor învăța să utilizeze prompt-uri pentru vreme bună, eu stau la adăpost și revin la unul dintre youtuberii mei preferați, francezul Micode. Acesta a lansat recent un avertisment care m-a zguduit ceva mai tare decât tunetele de afară: un videoclip provocator intitulat „La Fabrique à Idiots” (Fabrica de idioți – îl puteți viziona aici: https://www.youtube.com/watch?v=4xq6bVbS-Pw).
Filmele anilor ’80 ne-au învățat să ne temem de scenariul Terminator: o super-inteligență devine conștientă, preia controlul rachetelor și ne elimină. Însă Micode, citând cercetători și foști angajați de la Google și OpenAI, ne avertizează că pericolul real este mult mai puțin cinematografic și mult mai insidios. Nu ne va distruge un robot cu ochi roșii, ci propria noastră comoditate. Riscul existențial nu este că AI-ul devine prea deștept, ci că noi devenim… ei bine, incompetenți. Că delegăm atât de mult procesul de gândire, încât „mușchiul” cognitiv se atrofiază.
Mecanismul este explicat genial prin prisma neuroștiinței. Învățarea are trei etape majore: teoria (codarea informației în hipocamp), practica (recablarea creierului și formarea automatismelor în ganglionii bazali) și metacogniția (corectarea erorilor, acel moment de „aha!” când înțelegi unde ai greșit). Problema fundamentală? Atunci când îi cerem lui ChatGPT să ne redacteze eseul sau să scrie codul în locul nostru, sărim direct peste etapa a doua: practica. Efortul dispare. Rezultatul este ceea ce cercetătorii de la MIT, într-un studiu recent, numesc „datorie cognitivă”.
Cel mai elocvent exemplu din videoclip, care m-a pus serios pe gânduri, este povestea lui Antoine, un angajat al lui Micode. Antoine, un manager de proiect reprofilat pe programare, utiliza AI-ul pentru a scrie cod. La început, totul părea magic: livra proiecte destul de complexe rapid, dirijând inteligența artificială precum un șef de orchestră. Dar când a trebuit să lucreze la un proiect mai amplu, mai complicat, s-a lovit de un zid. AI-ul a generat o structură haotică pe care Antoine nu o putea repara pentru că nu înțelegea fundamentele. Nu stăpânea baza, tocmai pentru că evitase efortul inerent învățării.
Soluția a fost radicală: o cură de dezintoxicare digitală. Timp de trei luni, i s-a interzis lui Antoine să utilizeze orice formă de inteligență artificială. Rezultatul? Inițial, o scădere dramatică a productivității și multă frustrare. A fost obligat să citească documentația (teoria), să scrie codul linie cu linie (practica) și să-și caute singur erorile (metacogniția). Dar după aceste trei luni de „sevraj”, când a reînceput să folosească AI-ul, a făcut-o din postura unui expert, nu a unui dependent. Își recâștigase plăcerea de a crea și, mai important, competența.
Aici ajungem la esența problemei. Avem în față două drumuri. Primul este cel al „cârjei”: folosim AI-ul pentru a evita efortul, pentru a trișa cognitiv. Este calea sigură spre o lobotomie lentă și confortabilă, unde devenim simpli spectatori la propria muncă.
Al doilea drum este cel al „tutorelui”. Gândiți-vă la asta: pentru prima dată în istorie, avem acces la un profesor particular infinit de răbdător, un privilegiu comparabil, de pildă, cu cel al unui aristocrat din Renaștere. Putem cere AI-ului nu să ne ofere răspunsul („fă-mi exercițiul”), ci să ne antreneze („dă-mi o problemă de matematică, nu-mi spune rezultatul, lasă-mă să transpir, iar apoi explică-mi unde am greșit”).
Viitorul va fi inegal și se va împărți între cei care folosesc tehnologia ca pe un partener de antrenament pentru a-și ascuți mintea și cei care o folosesc ca pe un fotoliu rulant. E diferența dintre a lua liftul și a urca pe scări: liftul e mai rapid, dar scările îți lucrează mușchii.
Așa că, în timp ce privesc ploaia de afară și aștept ca inteligența artificială să învețe să alunge norii (sau măcar să-i genereze mai frumoși pe ecran), aleg să-mi scriu singur textele. E mai greu, durează mai mult, dar măcar știu că neuronii mei sunt încă la butoane.
Până data viitoare, vă trimit salutări călduroase (și ferite de ploaie) din Marsilia
*
PS: Am rugat un model AI să îmi facă o glumă despre lenea intelectuală, dar mi-a spus că e prea mult de scris și mai bine îmi generează o imagine cu cineva care doarme. Corect.
Adrian CHIFU este conferențiar universitar în informatică la Universitatea Aix-Marseille și, desigur, absolvent de Carabella târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
