Salutări, din nou, din Marsilia! După o scurtă, dar revitalizantă, escapadă italiană, unde ecourile istoriei se împletesc cu aromele de cappuccino, m-am întors pe malurile Mediteranei, gata să explorăm o altă fațetă fascinantă a lumii digitale. Săptămâna aceasta, ne aventurăm în teritoriul adesea înțeles greșit al hackingului. Când auzim cuvântul „hacker”, mulți ne imaginăm personaje sinistre, ascunse în spatele unor monitoare, gata să dezlănțuie haosul digital. Dar povestea e mult mai complexă și, credeți-mă, mult mai interesantă.
Poate părea surprinzător, dar spiritul „hackingului” – acea curiozitate intensă de a înțelege cum funcționează un sistem, de a-i testa limitele și, uneori, de a-l face să facă lucruri pentru care nu a fost inițial proiectat – precede cu mult era computerelor. Gândiți-vă la lăcătușii ingenioși, la primii ingineri de telegraf care găseau metode neconvenționale de a transmite mesaje sau, poate cel mai faimos exemplu din zorii tehnologiei de comunicații, la așa-numitul phreaking, adică hackingul sistemelor telefonice.
Aici intră în scenă o poveste aproape mitologică: povestea fluierului magic. În anii ’60-’70, sistemul telefonic global folosea anumite tonuri audio pentru a gestiona apelurile la distanță. Unul dintre aceste tonuri cheie, cel de 2600 Hz, semnala că o linie principală (trunk line) este liberă. Și ce credeți? Un anume John Draper a descoperit că un mic fluier de jucărie, găsit în cutiile de cereale Cap’n Crunch, producea exact acel ton de 2600 Hz! Această descoperire i-a adus lui John porecla de „Captain Crunch”. Suflând în acel fluier, la microfonul telefonului, la momentul potrivit, puteai păcăli sistemul și efectua apeluri internaționale gratuite. Era o formă timpurie de hacking, născută din curiozitate tehnică și o doză de nonconformism. Acest episod, deși ilegal, a inspirat o întreagă generație de tineri pasionați de tehnologie, inclusiv pe unii dintre viitorii pionieri ai Silicon Valley.
Odată cu apariția și răspândirea calculatoarelor personale și a rețelelor, „hackingul” a căpătat noi dimensiuni și, din păcate, o conotație adesea negativă, fiind asociat predominant cu pătrunderea neautorizată în sisteme informatice. Aici este însă important să facem distincții clare, pentru că motivațiile și etica diferă fundamental. Pe de o parte, există infractorii cibernetici, cunoscuți în jargonul domeniului drept hackeri „black hat” sau pălării negre. Aceștia sunt indivizii care sparg sisteme din motive malițioase: furt de date sau identitate, spionaj industrial sau politic, vandalism digital, fraudă financiară sau pur și simplu pentru a provoca daune. Acțiunile lor sunt ilegale și dăunătoare.
La polul opus se situează așa-numiții hackeri „white hat” sau pălării albe. Aceștia sunt experți în securitate cibernetică, profesioniști care folosesc exact aceleași abilități și tehnici ca și cei cu intenții rele, dar o fac în mod legal și etic. Ei lucrează cu permisiunea proprietarilor de sisteme (companii, guverne, organizații) pentru a descoperi vulnerabilități și breșe de securitate înainte ca infractorii să le poată exploata. Munca lor implică teste de penetrare (simulări de atacuri controlate), audituri de securitate și consultanță pentru a ajuta organizațiile să își protejeze datele și infrastructura. Ei sunt, practic, gardienii digitali ai lumii moderne. Între aceste două extreme se află și o categorie mai ambiguă, cea a hackerilor „grey hat” sau pălării gri. Aceștia pot accesa sisteme fără autorizație prealabilă, dar nu neapărat cu intenția de a provoca daune. Uneori o fac pentru a atrage atenția publică asupra unei vulnerabilități pe care au descoperit-o, alteori din pură curiozitate sau pentru a-și demonstra abilitățile. Deși intențiile lor pot părea uneori justificabile, acțiunile lor navighează într-o zonă etică și legală incertă.
Așadar, este esențial să recunoaștem că hackingul poate fi, și adesea este, o forță pozitivă. Întreaga industrie a securității cibernetice se bazează pe expertiza și perspectiva hackerilor etici. Multe companii tehnologice mari au implementat programe de „bug bounty” – recompense pentru vulnerabilități – prin care oferă sume considerabile de bani celor care descoperă și raportează în mod responsabil probleme de securitate în software-ul sau serviciile lor. Este o strategie pragmatică: e mai bine să plătești un hacker etic pentru a-ți găsi o slăbiciune, decât să suporți consecințele exploatării acelei slăbiciuni de către un infractor. Aceasta subliniază o realitate fundamentală a lumii digitale: pentru a construi apărări solide, trebuie să înțelegi cum gândește și acționează un atacator.
Istoria hackingului este, în esență, o poveste despre ingeniozitate, despre explorarea limitelor și despre impactul profund al tehnologiei asupra societății. De la tonul unui fluier de jucărie care a deschis, metaforic, porți în rețeaua globală de comunicații, la algoritmii complecși și tehnicile sofisticate folosite astăzi de pălăriile albe pentru a proteja infrastructuri critice, spiritul hackerului – în forma sa etică – rămâne unul de curiozitate intelectuală și dorință profundă de a înțelege „ce se află dincolo”, cum funcționează cu adevărat lucrurile. Este o reamintire constantă că orice sistem, oricât de complex ar părea, poate fi explorat, înțeles și, în cele din urmă, prin eforturi etice, îmbunătățit și securizat.
Până data viitoare, vă transmit salutări însorite și, sper, bine apărate de atacuri cibernetice, din Marsilia, unde briza mării poartă cu sine atât povești vechi de explorare, cât și promisiunea unor noi descoperiri digitale!
PS: Și pentru că râsul este cel mai bun antivirus: Ce face un hacker când îi este foarte frig? Își pune o pălărie neagră pe cap… și pornește un atac brute-force la termostat! (Gemini 2.5 Pro)
Adrian CHIFU este conferențiar universitar în informatică la Universitatea Aix-Marseille și, desigur, absolvent de Carabella târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
