Salutări dintr-o după‑amiază rece și cam posomorâtă, de lângă Marsilia, unde cafeaua se răcește mai repede decât reușesc eu să mă lămuresc dacă robotul ideal ar trebui să știe să strângă șuruburi sau, mai întâi, să ne strângă mâna. Între rafalele de Mistral și notificările care clipesc disciplinat pe ecran, m-am trezit citind, nu într-un laborator high‑tech, ci acasă, lângă niște ferestre zgârcite azi cu lumina, povestea unui „angajat” foarte special al uzinei BMW: robotul humanoid Figure 02. Un fel de coleg cu articulații din aluminiu, cu baterie în loc de cafea și cu un contract care, se pare, nu prinde pensia la încadrare, ci la revizie și reglaje, după vreo 1500 de ore de muncă, cam 10 ore pe zi, întinse pe câteva luni bune de prezență exemplară pe linia de producție. Sau la „optimizare de flotă”, cum ar scrie frumos în comunicatul de presă.
Imaginați‑vă scena: într‑o hală imensă, luminată rece, printre stațiile de lucru, caroserii suspendate și oameni în salopete albastre, apare el, înalt, alb, cu mișcări surprinzător de fluide. Nu e nici R2‑D2, nici Terminator. Seamănă mai degrabă cu un stagiar foarte motivat, care a citit manualul de două ori și încă nu îndrăznește să ridice capul din sarcina lui. Îi dai de mutat cutii cu componente, îl pui să înfileteze, să verifice, să ducă piese de colo‑colo. Nu tu pauză de cafea, nu tu sindicat, nu tu „azi nu pot, mă doare spatele”. Figure 02 nu se plânge. Dacă îl dor „articulațiile”, se încălzesc circuitele, ridică un pic temperatura bateriei și, eventual, primește o actualizare de program intern. Așa arată visul industriei: un umanoid care nu obosește și nu întreabă niciodată „de ce?”.
Dar tocmai aici devine interesant. Pentru că, în spatele acestui spectacol de eficiență, se strecoară niște întrebări foarte umane, la care niciun braț robotic nu răspunde, oricât de bine ar prinde cutia. Când vezi filmulețele de prezentare, robotul trece solemn prin fața camerei, ridică o ladă, o pune la locul ei, se întoarce, repetă. Pare atât de „natural” în lumea aceea a producției, încât te întrebi unde se termină demonstrația și unde începe, de fapt, munca. E acolo să „ajute oamenii”, cum scrie în broșură, sau e primul pas spre o hală în care oamenii ajung să fie invitați doar la tăierea panglicii? Întrebarea nu e nouă, ne‑am pus‑o și când au apărut calculatoarele în școli, și când au intrat laptopurile în sălile de curs, și când ChatGPT a început să scrie eseuri impecabile în locul elevilor. Doar costumul s‑a schimbat: acum, tehnologia are două picioare și un centru de greutate bine calculat.
Ceea ce mi se pare, totuși, fascinant și ușor tandru, dacă îmi permiteți termenul pentru o bucată de metal, este cât de mult se străduiesc inginerii să facă din Figure 02 „unul de‑al nostru”. Îi dau o siluetă familiară, o față sticloasă, gesturi care, dincolo de algoritmi, amintesc de felul în care un muncitor atent apucă o piesă să nu o scape. Și totuși, dacă te apropii suficient, vezi imediat diferența: robotul nu privește niciodată pe fereastră, nu se întreabă cum o fi marea azi, nu își face planuri de week‑end. Universul lui se oprește la marginea programării. În timp ce omul de lângă el, cu aceleași mișcări repetitive, își numără poate ratele, orele până la final de tură, poveștile de acasă și micile supărări cu șeful de linie. Din aceeași succesiune de gesturi, două lumi complet diferite.
Apoi vine episodul care, recunosc, mă face să privesc toată povestea cu un zâmbet amar‑amuzat: momentul „pensionării”. După luni de teste și demonstrații, după cele aproximativ 1500 de ore în care Figure 02 a ridicat, a înfiletat și a pozat disciplinat pentru camerele de filmat, apare vestea că robotul e retras, recalibrat, „trecut la alte activități”, cum s ar spune frumos, în timp ce, undeva în culise, își face discret intrarea urmașul său, Figure 03. Nu i se dă ceas de aur, nu i se face poză la panoul de onoare, nu vine nimeni să i spună „mulțumim pentru loialitate”. Se oprește, se deconectează, se pune în depozit sau se întoarce în laborator. În lumea roboților, „la revedere” e un cablu scos din priză. În lumea noastră, în schimb, începutul și sfârșitul unei munci lasă urme adânci: în genunchi, în povești, în felul în care, după 30 de ani, te uiți la o mașină pe stradă și spui „știu eu ce șuruburi are pe dedesubt, le‑am pus cu mâna mea”.
Poate că Figure 02, cu toată blândețea lui mecanică, e doar o oglindă lucidă pentru noi. Ne arată cât de mult ne dorim eficiență, precizie, lipsă de oboseală și, în același timp, cât de greu ne e să acceptăm o muncă redusă strict la asta. Ne place ideea de robot coleg, atâta timp cât nu ne întreabă nimeni dacă nu cumva și noi am început să funcționăm, uneori, tot pe pilot automat: răspundem la mailuri fără să le citim bine, bifăm sarcini fără să mai vedem sensul, dăm „like” la lucruri pe care nu mai apucăm să le trăim. În timp ce el învață, pas cu pas, să devină tot mai bun la ceea ce face, noi am avea, poate, nevoie să ne reamintim să fim puțin mai imperfecți, să greșim, să ne plictisim, să spunem „nu vreau azi, vreau altceva”.
Nu cred că Figure 02 este, în sine, nici erou, nici dușman. Este un experiment în carne… de aluminiu, un fel de ELIZA cu picioare, antrenată nu să ne asculte confesiunile, ci să transporte cutii. Întrebarea adevărată nu este ce va ajunge el să facă, ci ce vom mai alege noi să facem, atunci când astfel de ajutoare vor deveni banale, cum au devenit odată calculatorul de buzunar sau motorul de căutare. Vom avea curajul să folosim timpul câștigat pentru ceva mai mult decât încă o ședință pe Zoom? Sau îl vom umple, disciplinat, cu alte sarcini, până când nici nu vom mai ști ce anume a preluat robotul de la noi și ce am pierdut pe drum.
Până data viitoare, vă trimit salutări ușor autoironice de lângă Marsilia, unde încă nu au apărut humanoizi să care sacoșele pe scările înguste dintre străzile pietruite. Deocamdată, asta rămâne treaba genunchilor noștri, fragili, dar încă încăpățânați.
*
PS: L‑am întrebat pe un model de inteligență artificială ce ar vrea să facă Figure 02 după „pensionare”. Mi‑a răspuns foarte serios că ar dori „să se reprofileze pe barista, pentru că deja știe să lucreze cu brațele și cu presiunea”. Mi‑e puțin teamă de ziua în care mă voi trezi cu un robot care îmi face cafeaua perfectă și îmi corectează și „reflecțiile” cât de cât franceze.
Adrian CHIFU este conferențiar universitar în informatică la Universitatea Aix-Marseille și, desigur, absolvent de Carabella târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
