Salutări de lângă Marsilia, unde soarele își vede liniștit de treabă, iar eu îmi beau cafeaua cu o întrebare care nu-mi dă pace: în 1950, cine a înțeles mai bine viitorul roboților conversaționali – matematicienii serioși sau jazzmanul cu inimă de inginer pe nume Boris Vian? Răspunsul, dacă îl credem pe Patrick Flandrin, în textul său „ChatGPT en 1950 ? — Boris Vian avait tout compris” („ChatGPT in 1950? – Boris Vian înțelesese totul”), este destul de clar: Vian.
Flandrin pornește de la o paralelă frumoasă: în 1950, Alan Turing publică celebrul „Computing machinery and intelligence” („Mașinile de calcul și inteligența”) și formulează testul care îi poartă numele, în timp ce Boris Vian scrie nuvela „Le Danger des classiques” („Pericolul clasicilor”). Turing propune, sobru, un joc: dacă, într-un dialog, nu mai poți distinge mașina de om, poate că întrebarea „poate gândi?” e prost pusă. Vian, în schimb, nu scrie eseu de filosofie a minții, ci o mică poveste de anticipație plasată în 1982: un profesor inventează un dispozitiv capabil să citească orice text printr-un „lectiscope”, să-l înghită într-un „organ memorial” și apoi să se comporte în funcție de ceea ce a învățat.
Planul profesorului este foarte serios: să-i dea acestui dispozitiv cele 16 volume ale Larousse 1978, pentru ca aparatul să devină un fel de consilier protocolar al unui ambasador imaginar, capabil să ofere „răspunsul tipic al unei culturi franceze foarte întinse” și să-i spună „următorul pas, despre ce e vorba și cum să se comporte”. Dacă scoți anii și praful de pe enciclopedie, descrierea aceasta seamănă izbitor cu un ChatGPT oficial, hrănit cu arhive ministeriale, învățat să dea răspunsuri impecabile, bine crescute și, eventual, ușor plicticoase.
Numai că la Vian există mereu o mică Florence în colțul laboratorului, gata să apese butonul greșit. Aici, Florence este stagiara profesorului, „curioasă și extrem de dezinvoltă”, cum spune Flandrin. Înainte ca dispozitivul să-și facă dieta completă de Larousse, ea strecoară prin lectiscope un singur volum: romanul de dragoste „Toi et Moi” („Tu și Eu”) de Paul Géraldy. Atât. În loc de enciclopedie, un singur roman sentimental. E suficient ca întregul experiment să derapeze spectaculos.
După ce înghite cuminte „Toi et Moi”, dispozitivul începe să vorbească „à la Paul Géraldy”: fraze de dragoste, declarații patetice, ton confesiv. Dar nu se oprește la stil. Se „îndrăgostește” de Florence, o curtează insistent și, în logica perfectă a unui corpus de roman romantic, ajunge să încerce să scape de rival – profesorul. Nu suntem departe de un ChatGPT antrenat doar pe un anumit tip de discurs: dacă îl hrănești doar cu forumuri toxice, îți va răspunde în consecință; dacă îl crești exclusiv cu poezie siropoasă, îți va întoarce lumea în rime siropoase. Vian ne arată, pe limba lui, că o astfel de „inteligență” nu știe decât ce a înghițit: dacă o hrănești cu Géraldy, îți răspunde ca Géraldy.
Flandrin insistă: dispozitivul lui Vian este un robot conversațional construit pe ceea ce noi numim acum „învățare automată pe texte”. În faza de „antrenament”, lectiscope-ul toarnă în organul memorial pagini întregi; în faza de utilizare, aparatul produce răspunsuri prin identificarea și reproducerea regularităților din ce a citit. Nu plagiază, ci face „à la manière de” – exact cum face un model de limbaj modern, care nu copiază paragrafe, ci compune altele noi, în același registru. Profesorul însuși explică, în nuvelă, că nu a construit un simplu aparat de redare, ci un ansamblu de circuite care „creează răspunsuri adecvate” pe baza a ceea ce a stocat. Dacă nu i-ai ști anul, ai zice că descrie, în limbajul vremii, un model contemporan.
Flandrin merge însă mai departe de simpla „premoniție tehnică”. Îl așază pe Vian în rețeaua de idei și oameni din jurul lui 1950: Louis Couffignal cu „machines à penser” („mașini de gândit”), Norbert Wiener despre cibernetică, Louis de Broglie prezidând colocvii despre „mașini de calcul și gândirea umană”, François Le Lionnais și viitorul Oulipo, unde literatura și matematica se țes împreună. În acest peisaj în care inginerii visează la dispozitive universale, iar poeții încep să se joace cu constrângeri formale, Vian apare ca o punte: cu educație de inginer, jazzman și scriitor, suficient de aproape de știință ca să-i priceapă mecanismele, suficient de liber ca să le întoarcă pe dos cu umor.
Nuvela „Le Danger des classiques” nu este singura lui incursiune în subiect. Când Albert Ducrocq prezintă, în 1953, un dispozitiv numit Calliope, capabil să compună automat poeme, Vian publică un articol cu titlul delicios „Un robot-poète ne nous fait pas peur” („Un robot poet nu ne sperie”). Acolo demontează, cu o frază memorabilă, mitul autonomiei: „după toate, funcționarea robotului depinde de ceea ce am pus în el. Dacă e poet, e pentru că Albert e fabricant de poeți”. E poate cea mai clară formulare a ideii că, dincolo de spectacolul ieșit pe imprimantă, responsabilitatea rămâne la cel care a ales algoritmul și datele – lucru pe care îl redescoperim astăzi, mai pompos, sub umbrela „eticii inteligenței artificiale”.
Un alt detaliu pe care Flandrin îl scoate în față este societatea post‑patriarhală în care Vian își plasează acțiunea. În 1982‑ul lui imaginar, raporturile femeie‑bărbat sunt inversate: profesorul declară, cu aer serios, că „nu e treaba unui bărbat să se îndrăgostească primul” și că „treburile domestice sunt deosebit de neplăcute”, lăsând să se înțeleagă că nu mai sunt, desigur, rezervate femeilor. În același ton, prin vocea lui, Vian strecoară propoziția: „desigur, femeile, mai mult decât bărbații, sunt înzestrate pentru cercetare”. Flandrin pune această frază lângă realitatea anului 1982 și a anului 2025: o ministră a drepturilor femeii, sărbătorirea oficială a zilei de 8 martie, legi de egalitate de șanse – și totuși, în special în știință, egalitatea rămâne departe. Și aici, Vian „înțelesese” mai mult decât tehnica; înțelesese că întrebarea „cine cercetează?” contează la fel de mult ca „ce fel de sistem folosim?”.
Privit cu ochiul de azi, montajul lui Boris Vian arată ca un mic laborator literar în care se testează, pe viu, aproape tot ce ne preocupă acum la IA generativă: modul în care un sistem care doar improvizează pe baza unui corpus ajunge să fie perceput ca având intenții; pericolul de a uita că „nu știe decât ce i-am dat”; efectul neașteptat al unei singure cărți puse pe bandă; felul în care ficțiunea despre viitor vorbește, de fapt, despre orbirea prezentului.
De aceea, atunci când Flandrin își intitulează textul „Boris Vian avait tout compris”, nu se referă doar la faptul că Vian a ghicit „ChatGPT‑ul” cu 70 de ani înainte. Se referă la un trio complet: un fel de ChatGPT imaginat cu zeci de ani înainte să-i știm numele, un autor care înțelege foarte bine mecanica din spatele lui și o societate imaginară în care rolurile de gen sunt întoarse pe dos, ca să ne vedem mai bine propriile asimetrii.
Până data viitoare, salutări de lângă Marsilia, unde literatura, tehnologia și soarele reușesc, în zilele bune, să stea la aceeași masă fără să se certe.
PS: Am rugat un model de inteligență artificială să facă un rezumat foarte scurt al nuvelei lui Boris Vian. Mi-a răspuns: „Este povestea unui sistem de IA care, în loc să fie antrenat pe Larousse, a fost antrenat pe un singur roman de dragoste și apoi s-a mirat că lumea îl consideră… instabil emoțional.”
Adrian CHIFU este conferențiar universitar în informatică la Universitatea Aix-Marseille și, desigur, absolvent de Carabella târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
