Salutări, tot călduroase, de Gustar. Astăzi mă simt nevoit să continui povestea din articolul precedent, cel despre ChatGPT 5. Unui foarte bun prieten francez, cercetător și el, i-a fost stârnită curiozitatea de textul meu de la Gazetă. Declarându-se satisfăcut de traducerea automată de la Google din română în franceză – ce ți-e și cu tehnologiile astea – nu s-a putut abține și, cu un beculeț proaspăt aprins, a venit cu niște întrebări suplimentare.
Iată curiozitățile prietenului meu: „Cu cât este mai rapid? Cum apreciază că a ținut mai bine cont de context? În ce privință sunt răspunsurile furnizate mai satisfăcătoare? Intrăm într-o analiză subiectivă a generării? Textul generat de diferitele versiuni ale GPT este chiar atât de diferit sau nuanțele subiective ale limbii sunt cele care îl îmbunătățesc? Răspunsul oferit a dus la o înțelegere mai bună sau înțelegerea este aceeași și doar nivelul cititorului permite să surprindă nuanțele?”. Se simte stofa curiozității de om de știință, nu? Eu zic că se simte.
Așa că l-am rugat pe ChatGPT 5 Pro să răspundă clar, pe înțelesul tuturor și în contextul discuției noastre anterioare. După ce a rumegat intens întrebările și după câteva clarificări din partea mea, a venit cu următoarele lămuriri: „Cât de rapid? La pornirea răspunsului se simte mai vioi, iar la texte lungi scrie cursiv, fără poticneli. Practic, ajungi la o variantă folosibilă în 1–2 runde, acolo unde înainte îți cerea 3–4. Cum ține mai bine contextul? Păstrează vocea, termenii și restricțiile (de pildă, lungime sau stil) pe tot parcursul unui proiect, fără să le „uite” din mers. Nu mai trebuie să-i repeți aceleași cerințe din două în două pagini.
De ce par răspunsurile mai bune? Pentru că vin ordonate: început limpede, idee urmărită curat, încheiere cu sens. Mai puțin balast verbal, mai puține scăpări logice, ton mai potrivit situației. Cât contează subiectivitatea? Mult. Efectul ELIZA ne face să vedem „minte” acolo unde textul doar imită dialogul, iar în probe „pe nevăzute” preferințele oamenilor se împart; la glume, confuzia om–IA e frecventă. (da, știe de articolele mele din trecut) Diferențe reale sau doar nuanțe? La sarcini scurte, sunt mai ales nuanțe (ritm, dicție, tranziții). La proiecte lungi, apare diferența de fond: consecvență terminologică, voce stabilă, detalii duse până la capăt. Crește înțelegerea sau doar ochiul cititorului prinde mai bine nuanțele? Ambele. O structură clară și exemple potrivite chiar urcă înțelegerea, dar cititorul rămâne filtrul decisiv; verificarea rămâne obligatorie acolo unde pot apărea erori convingătoare. Într-o frază: ajungi mai repede la rezultat, cu mai puține runde, păstrând firul și vocea; diferențele se simt cu adevărat pe proiecte ample; tu pui ideea, el scurtează drumul — cu ochiul tău critic la volan.”
Bun, și-acum să ne așezăm la o cafea imaginară și să disecăm puțin promisiunile astea mari, cu un cronometru la fel de imaginar în mână. Când auzim „mai rapid”, e ușor să ne lăsăm furați de miraj. Dar, sincer, viteza în lumea asta are două fețe: una e timpul de reacție, cât de iute apare textul pe ecran. E spectaculos, dar irelevant. Cealaltă, cea care contează cu adevărat, e în câte ture de corectură ajungi la ceea ce îți doreai. Aici, ce să vezi, tot noi suntem arbitrii, cu creionul roșu în mână. La ce bun să sprintezi, dacă o faci pe loc? Viteza fără o destinație clară e doar o altă formă de agitație. Apoi vine promisiunea cu „ținutul de context”. Sună frumos, ca o declarație de dragoste tehnologică. Testul real e însă brutal de simplu: roagă-l să-ți păstreze tonul, glumele și formatarea pe parcursul a trei pagini. Dacă reușește fără să-i aduci aminte din zece în zece rânduri cine ești și ce vrei, atunci da, a prins firul. Altfel, ne întoarcem la ce știm: la repetiție, la notițe pe margine și la suspinul acela familiar al celui care trebuie să explice totul de la capăt.
Și, în final, „mai satisfăcător”. Asta-i cea mai alunecoasă dintre promisiuni, pentru că nu se măsoară în cifre, ci se simte, pur și simplu. E ca diferența dintre a amesteca niște ingrediente și a găti o mâncare bună. Poți avea cel mai bun ulei de măsline și cel mai proaspăt usturoi, dar un aïoli reușit are nevoie de tehnică, de ritm, de acea coerență care le transformă într-o emulsie perfectă. La fel și un text. Calitatea lui nu stă doar în corectitudinea informațiilor, ci în felul în care curge, în claritatea cu care își urmărește ideea și în senzația aceea de împlinire pe care ți-o lasă la final. Este acea structură limpede, cu un început care te prinde și o încheiere care nu se preface doar că e o concluzie. Restul sunt impresii. Iar impresiile, știm bine, sunt oglinda celui care privește: fiecare vede în text o parte din propriile așteptări.
Ce rămâne până la urmă? Uite o idee: nu toți avem nevoie de un avion supersonic ca să traversăm strada. Dar dacă tot ni s-a dat unul pe mână, ar fi bine să știm cum să-l aducem înapoi pe pământ fără să facem praf totul în jur. „Mai rapid” ne ajută doar dacă știm încotro ne îndreptăm și dacă ținem strâns de volanul sensului. Până la urmă, și în scris, ca-n viață, performanța nu stă în viteză, ci în distanța pe care o scurtezi până la idee. Mergem mai departe, desigur, dar cu mintea limpede, astfel încât drumul să rămână al nostru, nu al mașinăriei.
Salutări de vară!
P.S.: Și, pentru a respecta ritualul de final, vă las cu o glumiță creată de modelul GPT OSS 120B. Recunosc, cu un zâmbet în colțul gurii, că a fost nevoie să-l pun chiar pe el să-și corecteze o mică poticneală gramaticală strecurată în prima variantă. Așadar, iată forma finală, revizuită și aprobată de autorul său digital: „Am încercat să-i spun calculatorului să facă lucrurile mai bine. Acum îmi scrie: „Mai bine să nu-mi mai pui întrebări!””
Adrian CHIFU este conferențiar universitar în informatică la Universitatea Aix-Marseille și, desigur, absolvent de Carabella târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
