Saluti și săptămâna aceasta, dragi cititori! Mă găsiți rătăcind (mă rog, participând activ!) pe la o conferință în Italia. Aerul toscan, recunosc, are darul de a limpezi mintea, dar să nu credeți că am uitat de unde vă scriu de obicei. Chiar dacă peisajul s-a schimbat temporar, „reflecțiile” mele rămân încăpățânat ancorate în Franța, în special în Marsilia cea plină de neprevăzut. E un soi de fidelitate geografico-mentală, dacă vreți.
Și cum stăteam eu așa, între o prezentare despre algoritmi și un cappuccino (excelent, trebuie să admit), mă gândeam la contraste, la piațetele italiene deschise, pline de viață și la secretele bine păzite ale Marsiliei. Unul dintre cele mai spectaculoase secrete zace chiar sub luciul aparent liniștit al Mediteranei, nu departe de forfota din Vieux-Port. Vorbim, desigur, despre Grota Cosquer – o poveste incredibilă despre artă, timp și… multă apă.
Imaginați-vă puțin: suntem în Calanques, acele bijuterii de golfuri stâncoase care mărginesc coasta. Pe undeva pe acolo, un scafandru pe nume Henri Cosquer, în 1985, dă peste intrarea unui tunel subacvatic, la vreo 37 de metri adâncime. Nu cred că știa exact ce caută, dar ce a găsit a depășit orice imaginație. Dincolo de bezna lichidă, se deschidea o peșteră parțial uscată, ale cărei ziduri păstrau urme lăsate de oameni cu zeci de mii de ani în urmă. Vă dați seama ce-o fi simțit omul acela? O combinație de uluire, teamă și, probabil, sentimentul acela unic că ai dat peste ceva ce schimbă totul.
Pe pereții aceștia, artiști din Paleoliticul Superior (vorbim de acum 19.000, ba chiar 27.000 de ani!) și-au lăsat amprenta. Cai, bizoni, foci, pinguini nordici (da, ați citit bine, pinguini în Mediterana preistorică!), dar mai ales acele zeci de contururi de mâini – un fel de „Kilroy was here” al preistoriei, o legătură directă și tulburătoare cu acei oameni. Gândiți-vă, pe vremea lor, marea era cu mult mai jos, iar locul ăsta era uscat, poate un sanctuar, poate un adăpost. Acum, marea și-a cerut tributul înapoi. Totuși, nu cred că am văzut papagali. Oare ce am cu papagalii?!
Aici intervine drama modernă. Nivelul mării crește implacabil, iar apa sărată „mușcă” încet, dar sigur, din aceste opere de artă neprețuite. O comoară inestimabilă, practic invizibilă pentru noi toți (accesul fiind extrem de periculos și restricționat) și, pe deasupra, pe cale să se piardă. Ce faci într-o astfel de situație? Lași natura să-și urmeze cursul sau intervii? Ei bine, francezii au ales să intervină, și aici ingineria modernă își intră în rol, într-un mod care mie, ca informatician, îmi stârnește curiozitatea. Dacă nu putem aduce muntele la Mahomed, aducem peștera la public! Așa s-a născut „Cosquer Méditerranée”, o replică uluitor de fidelă a grotei, construită chiar în Marsilia, lângă MuCEM. E o experiență high-tech: te plimbi cu niște vehicule mici, ghidate automat, printr-o reconstituire 3D la scară reală, cu mulaje din adevărata peșteră, cu proiecții și sunete care încearcă să recreeze atmosfera originală.
Sigur, nu este Peștera. Lipsește mirosul specific, răcoarea pietrei vechi, poate chiar și fiorul acela metafizic al prezenței într-un loc neatins de milenii, dar e o soluție ingenioasă, o fereastră deschisă spre trecut, o formă de conservare prin simulare. Ne arată, din nou, cum tehnologia ne ajută să ne conectăm (sau să ne iluzionăm că ne conectăm?) cu realități altfel pierdute. Este suficientă o copie, oricât de bună ar fi ea? Rămâne o întrebare deschisă, o temă de reflecție similară cu cea despre inteligența artificială care mimează creativitatea.
Grota Cosquer rămâne o poveste fascinantă despre fragilitate și rezistență, despre nevoia umană de a lăsa urme și despre eforturile noastre, uneori disperate, de a le păstra, o capsulă a timpului, scufundată și apoi readusă la suprafață, metaforic vorbind, prin tehnologie. Recomand din tot sufletul să o vizitați, dacă aveți ocazia. Îmi amintesc și acum, cu emoție, fascinația și sclipirea din ochii mamei când am vizitat grota împreună.
Până săptămâna viitoare, când promit să revin cu gânduri direct de pe tărâm francez, vă las cu bine din Italia! Ci vediamo!
PS: Ah, și era să uit! Mintea mea încă zboară pe la conferințe, prezentări, ateliere… Legat de mica noastră ghicitoare cu AI-ul și umorul de săptămâna trecută, probabil că v-ați întrebat care erau, de fapt, glumele scornite de algoritmi. Ei bine, iată „vinovații” generați de inteligența artificială:
-cel cu programatorul care se teme de tăierea firelor de execuție (joc de cuvinte tehnic, un clasic pentru AI);
-cel cu sarea care plânge pentru că piperul e negru de supărare (absurd și un pic forțat, parese că AI-ului îi plac personificările ciudate);
-cel cu Gigel, care nu acceptă cadouri de la străini la ora de matematică (o logică ușor contraintuitivă, dar cu o structură de banc).
Se pare că AI-ul are o slăbiciune pentru jocurile de cuvinte și situațiile absurde… sau cel puțin asta a învățat să mimeze cel mai bine până acum. Rămâne fascinant, nu-i așa?
PPS: Și ca să încheiem tot într-o notă tematică, o glumă generată acum, de Gemini 2.5 Pro, special pentru voi, despre peșteri: De ce sunt peșterile așa de bune la păstrat secrete? Pentru că sunt foarte… adânci în gânduri (de acord, poate AI-ul mai are de lucrat la capitolul speologie umoristică!)…
Adrian CHIFU este conferențiar universitar în informatică la Universitatea Aix-Marseille și, desigur, absolvent de Carabella târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
