Salutări însorite, direct de pe o terasă din Marsilia, unde soarele blând al toamnei te invită la visare, iar marea pare să șoptească povești vechi! Stau la o masă, cu o cafea în față, și privesc în jur. Scena e aproape universală: la câteva mese distanță, un cuplu tânăr stă în tăcere, fiecare absorbit de ecranul propriului telefon. Mai încolo, un grup de prieteni râde, dar nu la o glumă spusă între ei, ci la un video care rulează pe un ecran mic. Paradoxal, chiar tehnologia menită să ne elibereze și să ne conecteze pare că ne-a legat, în tăcere, de scaunul digital, transformându-ne în sclavii butonului de „refresh”. Singura pată de culoare „offline” este un pescar bătrân, sprijinit de un zid, care privește marea. Doar marea. Fără telefon, fără notificări, fără alerte. El și cu timpul său.
Vă sună cunoscut, nu-i așa? Trăim în era notificărilor, un bombardament constant care ne fragmentează atenția și ne induce o stare subtilă, dar permanentă, de angoasă. Ați simțit vreodată acea mini-panică la vederea unei buline roșii, cu un număr în ea, care strigă nerăbdătoare dintr-un colț de ecran? Aceasta este frica de a nu rata ceva important – FOMO (Fear Of Missing Out), cum i se spune mai nou – o anxietate perfect orchestrată de aplicațiile pe care le folosim. Totul este conceput să ne țină acolo, captivi. Un lanț de fast-food îți amintește de o ofertă irezistibilă exact la ora prânzului. O aplicație de transport partajat te anunță că ai o reducere de X la sută dacă pleci acum. O rețea socială te informează, cu o grijă suspectă, că ai „ratat” ziua de naștere a unei persoane pe care abia o cunoști din lista ta de sute de „prieteni”.
Și mai e și acea „boală” fantomatică, când simți o vibrație în buzunar, duci mâna la telefon și… nimic. Nu a vibrat nimic. Este doar creierul nostru, antrenat să fie în permanentă stare de alertă, care ne joacă feste. Am început de ceva vreme un mic război personal cu acest asalt digital. Am dezactivat notificările pentru majoritatea aplicațiilor. Vreau ca gestul de a consulta telefonul să vină din inițiativa mea, nu să fiu tras de mânecă la fiecare câteva minute. Mi-am creat programe de concentrare pentru lucru, pentru relaxare, chiar și pentru somn, în care telefonul devine o „cărămidă” inteligentă, dar tăcută. Și totuși, lupta e grea. Obiceiul este adânc înrădăcinat. Uneori, mă simt ca un soldat într-un război de gherilă, iar alteori ca un Don Quijote modern, luptând cu morile de vânt digitale. Cândva, probabil tot în urma unei notificări, am dat peste o poveste care mi-a mers direct la suflet: un restaurant care, într-un act de genială rebeliune, și-a numit rețeaua Wi-Fi „Nu avem net, vorbiți între voi”. Câtă ironie și candoare într-o singură frază! Este un mic manifest, o șoaptă de înțelepciune într-un ocean de zgomot digital. Nu e o interdicție agresivă, ci o invitație blândă, plină de umor, la a ne aminti de ce am venit, de fapt, la masă împreună. O mică lecție despre cum conexiunea reală nu are nevoie de parolă.
Dar aici, în Provence, am găsit o lecție prețioasă. O lecție despre cum putem redeveni stăpânii timpului nostru. O găsesc în ritmul lent al unui pahar de pastis savurat la soare, spre seară, când lumina devine aurie și timpul pare că se dilată. O văd în concentrarea totală a jucătorilor de pétanque, unde fiecare aruncare de bilă este o strategie, un dialog tăcut între om, metal și pământ. Aici, arta de a trăi constă în această alternanță între agitația portului și calmul unei alei umbrite de platani, între viteza lumii moderne și decontracția așezată a unei sieste.
Poate că aceasta este cheia: să învățăm să alternăm. Să ne creăm propriile oaze de liniște, propriile noastre „terenuri de pétanque” mentale, unde singura țintă este momentul prezent. Poate că nu vom câștiga niciodată complet războiul cu notificările, dar putem câștiga bătălii importante. Bătălia pentru o masă luată în tihnă, pentru o conversație neîntreruptă, pentru o privire aruncată mării, pur și simplu.
Până data viitoare, vă trimit salutări calme și deconectate. Încercați să puneți telefonul pe silențios pentru o oră. S-ar putea să nu pierdeți nimic, dar să câștigați enorm.
P.S.: O glumă generată de Claude Sonnet 4.5, pentru a încheia într-o notă veselă: „Ce i-a spus telefonul stăpânului său mereu agitat? / Dacă m-ai lăsa deoparte, am fi amândoi mai liniștiți!„
Adrian CHIFU este conferențiar universitar în informatică la Universitatea Aix-Marseille și, desigur, absolvent de Carabella târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
