Prietenul și vechiul nostru colaborator împlinește azi o vârstă minunată… Alexandru IACOB a fost (este) profesor, a făcut zeci de generații să iubească limba română și privește și acum, cu răbdarea dascălului de ieri, vremurile palide pe care le trăim… Îi spunem la mulți ani și vă reamintim câteva dintre gândurile lui de la gazetă… (Ionuț Cristache)
Zâmbete… și zâmbete
În una din maximele sale referitoare la zâmbet, Garabet Ibrăileanu afirma: „În pădurile preistorice, arma pitecantropului era ciomagul, arma omului modern este zâmbetul. Și atunci și astăzi expresia fizică a sentimentului a rămas aceeași: arătarea caninilor”.
Că zâmbetul poate exterioriza inflexiunile cele mai ascunse ale sufletului nu încape îndoială. El e reflexul exterior al oglinzii noastre interioare. Există zâmbete tandre, zâmbete îndurerate, zâmbete ironice, zâmbete misterioase, zâmbete tragice, zâmbete ce reflectă o mare pace interioară, zâmbete în care mocnește furia sau ura. Există zâmbetul duios al mamei, zâmbetul senin al copilului, zâmbetul îndrăgostitului, zâmbetul resemnat al bătrânilor etc. Câte stări, atâtea zâmbete…
Ce reflectă zâmbetul aleșilor noștri când își dezvelesc ei caninii depinde de împrejurări și, uneori, cum ar spune Moromete, „depinde de facultăți”. Mai demult, zâmbetul larg iliescian reflecta ideea „să se revizuiască, primesc, dar atunci să nu se schimbe nimic”, zâmbetul crispat al lui Năstase spunea „pupă-l în bot (pe popor) și papă-i tot”, zâmbetul tăios băsescian ne trimitea cu gândul la „i-am ciuruit”, zâmbetul de vulpoi prins în coteț al lui Voiculescu dezvăluia că „el se jură că nu fură, /dar l-am prins cu rața-n gură”. Cât despre zâmbetul viclean al lui Ponta s-ar putea spune: „Minciuna stă cu regele la masă, dar asta-i cam demultișor poveste, / De când sunt „primi”, de când minciună este, / Duc laolaltă cea mai bună casă”. Referitor la zâmbetul de crin ofilit al lui Antonescu, aș afirma, vorba cântecului lui Florin Bogardo: „Să nu uităm nicicând să iubim trandafirii”, căci crinii au cam început să se vestejească la umbra trandafirilor…
Zâmbete și zâmbete de ieri… Zâmbete pe măștile de figuranți ale protipendadei noastre politice, „măști cu toate de renume din comedia minciunii”, cum ar zice Eminescu.
Să-ți mai vină să zâmbești, bade românule, dacă te mai lasă pârdalnica de inimă. S-a schimbat ceva?
Grâu și floare
Gheorghe Trif, Gheorghe Giurgiu și Argentin Toader, trei oameni care au arătat care e România cea adevărată și profundă… Cei trei fac parte dintre acei, din ce în ce mai puțini români, care și-au păstrat coloana vertebrală dreaptă, care nu și-au frânt-o în fața unui partid pentru nu știu ce beneficii sau funcții, care s-au comportat simplu și firesc în fața nenorocirii unor semeni, încercând să îndrepte răul produs de incompetența, indiferența și cinismul celor puși în fruntea unor instituții pe criterii de partid.
Poate că demnitarii noștri fără demnitate, onorabilii șefi fără onoare vor lua exemplu de la acești oameni simpli, învățând ce e omenia, curajul și generozitatea dezinteresată. Poate, zic, căci am mari îndoieli!
Avea dreptate B.P.Hașdeu când afirma:
„Nu sus, nu sus la cei avuți,
În norii fumului pierduți,
Se nasc fecundele virtuți.
Poporul ce suspină jos
E singur valea roditoare
În care crește grâu și floare,
Bun și frumos”.
Facebook
WhatsApp
TikTok
