REFLECȚII ACTUALE – Victor MIHALAȘCU – Să vorbim despre patrie, patriotism și universalitate cu Nichita Stănescu

Cred că, în contextual aprinselor dezbateri de la noi și de aiurea, mai mult sau mai puțin documentate, riguroase, nepartizane despre globalism și suveranism și care au făcut obiectul articolelor mele anterioare, ne-ar face bine o asemenea „respirație”, ca să vorbim în termenii celebrului „poet al necuvintelor”, care el însuși susținea că „în critică trebuie să argumentezi totul, altfel nu poate fi crezută nici judecata, nici lauda, nici negația”! Pentru că un poet este cu atât mai măreț cu cât cei care îl citesc nu pe el îl descoperă, ci pe ei înșiși (ceea ce am făcut și eu, încă de pe vremea studenției, când – la un cenaclu literar cu noi, cei câțiva pasionați de poezie, de la facultățile de filosofie, sociologie, psihologie – a fost invitat și Nichita, făcând printre altele dovada unor cunoștințe filosofice universale solide, spre surprinderea unora din sală…

   Și revin la el, poetul și eseistul, de fiecare dată tot mai plăcut surprins de poeziile și ideile sale publicistice. Nu în calitate de critic literar ori poet, ci în calitate de cititor și intelectual, pentru că îmi plac sinceritatea, dar și profunzimea ideilor sale atât de actuale, susținute adesea cu patos și cu un spirit polemic ascuțit.

   Să îi dăm cuvântul…  „Scrisul nu este altceva decât un vehicul al unui adevăr, al unuia care tinde să devină al mai multora, al cititorilor” (Fiziologia poeziei, proză și versuri,1957-1983-Editura Eminescu,1990; Pagini de jurnal. Fragmentarium) Precizare: toate ideile citate mai  jos fac parte din aceasta lucrare, iar sublinierile îmi aparțin.

    „A vorbi despre limba în care gândești, a gândi-gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică… Ce patrie minunată este această limbă!”.

   „Noi de fapt avem două patrii coincidente; o dată este patria de pământ și de piatră  și încă o dată este numele acesteia. Numele patriei este tot o patrie. Limba română este patria mea“.

   „Eu cred că în orice poet apar, nu în mod premeditat ci firesc, natural, nu numai ființa și spiritualitatea țării lui, dar și o serie de tipare și valori străbune, adică etosul românesc, moștenit odată cu respirarea aerului… scriitorul adevărat nu are viață personală și nici coroană și nici aură. El traiește viața țării lui și a lumii în genere… el își trage vorbirea aleasă – dar mai cu seamă vorbirea trăită – din istoria strămoșilor lui“.

   „Vai de acel scriitor care nu se sprijină pe poporul său, care nu reprezintă aspirațiile acestuia! El nu va fi în cele din urmă decât un caz izolat și va sfârși prin a deveni singurul sau cititor… Scriitorul adevărat nu își aparține sieși, ci poporului său. Niciodată mica glorie și nici publicul spilcuit și restrâns nu-i vor șlefui destinul“.

   „Am urmărit să fac o autentică poezie de dragoste de țară, opusă poemelor patriotarde care au izbutit uneori să ridiculizeze nobila noțiune. Majoritar, orice poet român a  vorbit și vorbește despre taina țării lui. Au apărut însă, in jurul acestor poeți adevărați un fel de ploșnițe, de gângănii, de țânțari care fac un soi de optimism dizgrațios, un soi de zâmbet transformat în rânjet, luând numele patriei în deșert, cascadori ai amorului de patrie“.

   „Dreptul la universalitate îl are cel care știe să-și iubească obârșia, cel care are libertatea de a-și iubi propria lui țară… Universalitatea e cât un bob de grâu. Lanurile au particularitate căci ele trebuiesc cosite. Naționalitatea nu este o analiză de sânge, ci o opțiune. A fi cetățean român este o dragoste  și o opțiune, iar nu o stare sângeroasă a eprubetei. Suntem ceea ce iubim. De la Altamira încoace, taurele arată colorat. Culoarea cea mai scumpă inimii mele este culoarea limbii române. Dragii mei, nu vă lăsați provocați de superstițiile unor foști trădători, ale unora care-și spuneau lor înșiși oameni și se lăudau că sunt români, fără măcar să știe taina acestei speranțe umane care se numește limba română. Niciodată limba nu poate să fie a unuia singur, chiar dacă el se numește Eminescu… Ce ar trebui să facem în cazul în care discutăm viața, înaintea operei, cu Edgar Poe, Villon sau chiar cu Eminescu? Ar trebui, probabil, să-i excludem din circuitul valorilor“.

   „Un poet de limba română (care scrie în limba română) este un poet național. Un poet care nu își cunoaște țara nu este poet… Sigur, către o deschidere spre universalitate a poeziei, către europenizare a poeziei românești, către mondializarea ei, care este și firească și pe bună dreptate, însă cel mai important lucru pe care trebuie să îl știe este că el se naște cu tribul (poporul) său și moare odată cu acesta. Poezia românească de astăzi este una dintre cele mai interesante poezii pe care le-a avut istoria poeziei românești și în același timp cred că ea este una din cele mai interesante poezii care se scriu astăzi în lume. Indiferent dacă este cunoscută de străini sau nu, valoarea ei de experiență umană rămâne în sufletul meu intangibilă… Sunt convins că dacă poeții și prozatorii noștri ar avea posibilitatea să-și creeze afinitățile elective cu scriitori echivalenți lor din alte țări, ieșirea peste hotare a literaturii române ar avea un caracter neobedient și de la egal la egal. În acest sens ne lipsește un festival internațional de poezie cu premii… Cum pot veni atâtea echipe de fotbal și handbal la noi și ale noastre la alții, cu atât mai mult și mai reprezentativ ar fi pentru țară un festival de poezie și un congres de proză. Pana de aur mi se pare mai importantă decât gheata de aur!”

   Ca o concluzie a ideilor selectate și care, practic, ar trebui să fie o axiomă pentru toți creatorii: „A-ți iubi poporul din care faci parte, a-l spune în versuri sau în proză este cea mai de seama avere pe care un spirit o poate da spiritualității universale!”

Victor MIHALAȘCU este absolvent al Facultății de Filosofie a Universității București, a publicat mai multe lucrări cu tematică social-politică și antreprenorială și a fost profesor la renumitul liceu „Ovidius” din Constanța.