REFLECȚII ACTUALE – Victor MIHALAȘCU – Inflația, bat-o vina! (3)

Despre prețuri, salarii și productivitatea muncii

   Economiștii susțin aproape la unison că fiecare guvern național și organizație economică internațională trebuie și pot să aplice măsuri antiinflaționiste care desigur că nu înlătură inflația ce este unul din dezechilibrele economice obiective ale economiei de piață, preponderant negative, alături de șomaj, etc, ci doar o atenuează, îi atenuează efectele negative căci de pe urma inflației unii agenți economici câștigă, precum debitorii, statul etc.

   Mijlocul cel mai preferabil ar fi blocarea prețurilor libere/plafonarea lor o perioadă de timp, dar aceasta generează la rândul său și efecte negative precum stocuri de mărfuri ale ofertanților în așteptarea reluării prețurilor libere, neplafonate, speculă etc.; politici ce vizează controlul cererii agregate, ca de exemplu blocajul monetar, direct, prin încadrarea creditului în anumite limite și, indirect, prin ridicarea nivelului ratei dobânzii nominale; blocajul, reducerea cheltuielilor publice care însă antrenează și o scădere a activităților economice private și, ca urmare, șomajul crește și este însoțit de indexarea parțial, nu totală! a salariilor nominale cu rata inflației ori de solicitări pentru mărirea acestuia/ajutorului de șomaj și astfel se reintră în spirala inflaționistă salarii-prețuri; blocajul veniturilor și al creșterii salariilor nominale și al altor venituri precum pensiile (așa cum se preconizează și la noi în acest an!), ceea ce antrenează compromisuri, tensiuni între sindicate și patronate, măsuri sporite de protecție socială a categoriilor defavorizate ori a celor vulnerabile etc.; politici ce vizează oferta agregată, de reducere a costurilor, dar mai ales de creștere a productivității prin stimulente fiscale, încurajarea cercetării, acordarea de subvenții firmelor ce investesc în tehnologii performanțe precum în A.I, și – pe această bază – de realizare de noi investiții productive, mai ales cu fonduri europene.

   O veste bună recentă: la sfârșitul lunii ianuarie a acestui an România a trecut pragul de 100 miliarde euro în privința sumelor primite de la bugetul U.E. (fonduri nerambursabile) la care am contribuit până acum cu 32.87 miliarde euro, având deci un beneficiu net de 67.78 miliarde euro!

    Anual, am cheltuit pentru investiții 120 miliarde lei concretizate în aproape 900 km de autostrăzi și drumuri expres, peste 100,000 de firme primind ajutor sub formă de granturi, 3 milioane de români fiind conectați la rețeaua de canalizare etc. În ianuarie 2025, statul român a încasat fonduri U.E. de 1.37 miliarde euro. În prezent, România este în fața celui de-al treilea cadru financiar multianual (CFM). În cel desfășurat în perioada 2007‑2013, am absorbit 36.69 miliarde euro din cele 40.25 miliarde euro programate (91.2%). În perioada 2014‑2020, din cele 52.29 miliarde programate, am atras 51.07 miliarde până acum (96.5%) Pentru perioada 2021‑2027, avem programate 55.51 miliarde euro, la care se adaugă și cele din PNRR! La jumătatea execuției, adică în august 2024, rata absorbției fondurilor structurale și de coeziune a fost de 6.11 %, sub media U.E. de 6.19 %.

   Am realizat la finele anului trecut 119 miliarde investiții din cele 150 miliarde programate. Printre cauze pot fi enumerate birocrația excesivă, incapacitatea administrației locale de gestionare a proiectelor asumate, lipsa performanțelor specialiștilor în fonduri europene, mai ales a celor de la nivel guvernamental, și altele. Din Planul Național de Relansare și Reziliență (PNRR) 2022‑2026, finanțat din bugetul Uniunii Europene, la care contribuie desigur cu o cotă-parte și România, la sfârșitul anului 2024 au fost atrase doar 2.1 miliarde euro granturi și împrumuturi din totalul de 28.5 miliarde euro.

   În prezent, se constată întârzieri majore în implementarea PNRR din care am încasat pe baza proiectelor trimise granturi de doar 5.9 miliarde euro.

   Mai sunt și politicile de venituri bazate pe impozite asupra persoanelor și firmelor ale căror salarii și prețuri cresc rapid și prin subvenționarea celor ale căror salarii, respectiv prețuri, cresc mai încet, cum se încearcă și în România, ca și în alte țări foste socialiste, fiind propuse chiar și în SUA la un moment dat, dar care sunt doar complementare, nu un înlocuitor al disciplinei impuse de mecanismul pieței și al politicilor monetare și fiscale riguroase care au ca scop frânarea, nu înlăturarea inflației.

   De regulă, se aplică pachete de măsuri dat fiind complexitatea inflației interne și a celei de import, pentru că, așa cum susținea celebrul economist laureat al Premiului Nobel pentru economie J. M. Keynes, prin întreținerea unui continuu proces inflaționist statele pot confisca în mod secret și neobservat o parte importantă a averii propriilor cetățeni. Este vorba de scăderea salariului real (numit și puterea de cumpărare a salariului nominal) și în general a veniturilor reale ale populației, de scădere a puterii de cumpărare a banilor care afectează nivelul de trai al fiecăruia dintre noi.

   Ca o concluzie generală teoretică și cu multe implicații practice pentru guvern, firme și cetățeni, pentru că inflația – deși este un dezechilibru macroeconomic obiectiv! – să fie cât mai redusă și la nivelul cerut de U.E. (ca una dintre cele 5 condiții ce trebuie îndeplinite pentru a introduce moneda euro). Dinamica productivității muncii trebuie să devanseze permanent și nu doar periodic pe cea a salariilor nominale pentru că altfel cresc costurile salariale pe produs și ca urmare prețurile de vânzare ale mărfurilor, fapt ce se reflectă în scăderea puterii de cumpărare a noastră, a tuturor și în final a calității vieții, ceea ce deocamdată nu se întâmplă decât temporar.

   Din spirala inflaționistă salarii-prețuri nu se poate ieși decât prin investiții productive în capitalul tehnic, dar și în cel uman pentru a crește productivitatea muncii, competitivitatea mărfurilor noastre pe piața internă și la export (livrări intracomunitare în special) și în general eficiență economică. România a redus, îndeosebi după aderarea la U.E. din anul 2007, decalajele față de cele mai performanțe țări membre ale U.E, inclusiv cele din zona Euro în privința productivității muncii din unele ramuri economice și a nivelului salariilor nominale, dar eforturile trebuie sporite pentru a îndeplini cele 5 criterii de aderare la Euro ca un obiectiv strategic pe termen lung.

 

Victor MIHALAȘCU este absolvent al Facultății de Filosofie a Universității București, a publicat mai multe lucrări cu tematică social-politică și antreprenorială și a fost profesor la renumitul liceu „Ovidius” din Constanța.