REFLECȚII ACTUALE – Victor MIHALAȘCU – Inflația, bat-o vina! (1)

Despre prețuri, salarii și productivitatea muncii

   Printre atâtea știri despre campanii preelectorale și electorale, de la noi sau de aiurea, mi-a reținut atenția una referitoare la inflație la sfârșitul anului 2024, în zona euro și la noi, desigur, informație aflată din comunicatele Eurostat și ale institutului nostru național de statistică (două surse statistice oficiale pe care le voi folosi în toate cele trei articole, pe lângă Banca Națională a României ori Comisia națională de strategie și prognoză). Cifrele seci ne spun că rata anuală a inflației a fost în zona euro 2.8%, iar în România – 5.6% calculată conform metodologiei naționale a indicelui prețurilor de consum, IPC (Decembrie 2024 / Decembrie 2023), a doua cea mai ridicată din Uniunea Europeană, după Ungaria, cu 5.7%. (Țările fruntașe sunt Danemarca, Irlanda, Italia, Finlanda cu procente sub 2%…). Deci, practic, am avut o rată a inflației dublă decât ni se cere pentru a introduce moneda euro!

   Totuși ecartul față de inflația medie din U.E. s-a redus în decembrie până la 3.2 puncte procentuale față de cel consemnat la sfârșitul trimestrului III, evoluție care evidențiază un proces dezinflaționist ușor mai atenuat în cazul României. Avansul mai alert al remunerării pe salariat de 19.1%, plus 2 puncte procentuale, a fost parțial temperat de ritmul creșterii productivității muncii, dar decalajul rămâne considerabil. În structură, activitățile profesionale și serviciile administrative au avut un aport mai important la ușoara ameliorare a productivității.

   În industrie, rata anuală de creștere a costurilor salariale unitare s-a atenuat până la 12.2% în intervalul octombrie-noiembrie după creșterea din al treilea trimestru, și pe fondul revenirii producției autohtone după o perioadă de contracție, însoțită de temperarea ritmului creșterii salariilor (creștere din motive în principal electorale, aș adăuga eu). Din păcate, conform estimărilor Eurostat, față de creșterea productivității în agricultură de 1.6% la nivel de U.E, în România aceasta a scăzut cu 16.8%, similar cu scăderile din Ungaria și Polonia.

   România a avut creșteri mai mari decât media europeană la prețurile produselor alimentare și ale serviciilor, fapt resimțit cred „pe pielea noastră” de fiecare dintre noi, cu un nivel de trai mai ridicat sau aflați la pragul minim de sărăcie. Produsul intern brut (PIB) nu doar că a stagnat în al treilea trimestru al anului 2024, ci chiar a scăzut cu 0.1% față de cel similar din 2023 conform datelor provizorii publicate de către INS. Interesant, dacă nu îngrijorător, este și faptul că rata populației active din țara noastră din intervalul de vârstă 15 ‑ 64 ani este de doar 66% față de media europeană de 74 %.

   Perspectivele pentru anul 2025 apreciază B.N.R. în Raportul asupra inflației sunt de scădere a ratei anuale a inflației calculată în funcție de indicele puterii de cumpărarea și de o stabilizare a acesteia în 2026… Gândul m-a dus mai întâi la dezideratul aderării noastre la zona euro, pentru că știm cu toții sau ar trebui să știm /să ne reamintim că sunt cinci criterii de îndeplinit stabilite prin Tratatul de la Maastricht, iar unul dintre acestea este nivelul inflației (la care se adăugă nivelul dobânzilor, mărimea datoriei publice, cea a deficitului bugetar și variația cursului de schimb valutar), nivel care nu trebuie să depășească cu 1.5 puncte procentuale cele mai performante trei țări membre ale U.E. din punct de vedere al inflației. Asupra acestui criteriu vreau să mă opresc în principal în trei articole succesive, sperând că guvernanții de azi sau de mâine nu uită acest obiectiv important, nu doar economic, cu multe implicații social-politice și care se reflectă în calitatea vieții noastre.

   Inflația a fost și este practic permanent subiectul analizei economiștilor, mass-mediei, politicienilor, cetățenilor, fiind calificată ca „dezordinea dezordinilor în economie… căci aceasta atinge moneda, care măsoară valoarea tuturor lucrurilor” (Michel Didier – „Economia. Regulile jocului„), sau „dezordinea prețurilor”, „dezordine monetară”, „unul dintre cele mai perverse dezechilibre macroeconomice actuale”, „inamicul public numărul unu al economiei” etc.

   Este unanim acceptat că inflația este un dezechilibru macroeconomic ce apare între cererea și oferta de bunuri (despre acestea și prețuri ocupându-mă în câteva articole anterioare, dintr-o perspectivă interdisciplinară!), respectiv printr-o creștere a cantității de bani (cerere) mai rapidă decât a cea a producției de bunuri (ofertă), având ca efect palpabil pentru noi toți pe cel al creșterii generalizate a prețurilor și scăderii puterii de cumpărare a banilor și, desigur, a masei monetare.

   Alți factori care provoacă dezechilibrul macroeconomic inflaționist sunt: așteptările inflaționiste/expectația inflaționistă, deși sunt greu de cuantificat; deficitul comercial (deficitul de cont curent) , pe fondul creșterii prețului țițeiului în special și al altor factori, estimat la finele anului trecut la 7% din Produsul Intern Brut), alături de datoria publică în creștere, ambele reflectându-se în creșterea cursului valutar; în perioada 2023‑2024, deficitul comercial a crescut cu 15.3%, ajungând la 33.3 miliarde euro; creșterea cursului valutar în sensul deprecierii monedei naționale (condiția aderării la euro fiind ca economia țării să fie în așa fel dezvoltată încât să facă față fluctuațiilor monetare excesive iar cursul valutar să fluctueze în limita standard de 15% față de un curs central stabilit de comun acord cu statele membre din zona euro); cursul mediu leu-euro în perioada 2020‑2024 a cunoscut o depreciere moderată, de la 4,83 la 4,97, fiind influențat de evoluțiile geopolitice din zona de est și politică energetică europeană; deficitul bugetar, ce ar trebui să fie mai mic sau egal cu 3% din PIB; România a avut 8.65% în 2024 față de 5.61% în 2023 și față de media U.E. de 2.9 % și cea a țărilor din zona euro de 2.6% la sfârșitul trimestrului al treilea al anului 2024 (în cifre absolute, de la 7.89 miliarde lei în ianuarie 2024 la 11.01 miliarde lei în ianuarie 2025); cauza principală: veniturile încasate de către stat reprezintă doar 32.6% din PIB datorită colectării proaste a T.V.A. în principal, restul provenind de la agenții economici privați, conducând la un deficit care trebuie acoperit prin noi împrumuturi interne și externe, adică prin datorie publică; facem parte din cele 8 țări ale U.E. aflate în procedura de deficit bugetar excesiv, P.D.E, și de aceea trebuie să adoptăm în continuare măsuri de consolidare fiscal-bugetară prin reducerea cheltuielilor și creșterea veniturilor prin creșterea taxelor sau introducerea altora, chiar dacă noi avem încă printre cele mai mici impozite și taxe din UE.

   Conform datelor Eurostat, în 2023 am avut venituri bugetare 33.7% din P.I.B. – sub media Uniunii Europene de 45.5% – și cheltuieli bugetare de 40.3% din PIB – sub media U.E. de 49%. Tot conform Eurostat, în anul 2023 la venituri fiscale am fost pe ultimul loc împreună cu Irlanda, cu 12 puncte procentuale sub media U.E. și tot împreună ne „batem” pentru primul loc la evaziunea fiscală: datoria publică guvernamentală (ajunsă la 54.4% din PIB în luna noiembrie 2024, de la 35% din PIB în 2019); de reținut că pentru introducerea euro aceasta nu trebuie să depășească 60% din PIB; rata medie nominală a dobânzii pe termen lung a țării la obligațiunile de stat nu trebuie să fie cu mai mult de 2 puncte procentuale mai mare față de cea a statelor membre cu cele mai bune rezultate.

   Sigur că în timp ne-am confruntat după 1990, odată cu liberalizarea prețurilor, și cu valori mult mai mari ale ratei inflației anuale de până la 256.1 % (hiperinflație) în anul 1993. Ajustarea din perioada 1994‑1995 de până la 32.3% a fost de scurtă durată întrucât a fost urmată de liberalizarea cursului de schimb al leului din 1996 și care a provocat un nou episod hiperinflaționist. Abia în anul 2004 inflația a scăzut sub 10% și nu a mai ieșit de acolo nici în puseul inflaționist din 2010, deflația din 2016 venind pe acest fond al scăderii masive a taxelor, în special a T.V.A. la alimente și a contribuțiilor sociale (vezi lucrarea coordonată de către Liviu Voinea, „Un veac de sinceritate„, Editura Publica, 2018).

   Să nu uităm niciodată că experiența hiperinflației din anii ’20 a pus bazele ascensiunii naziștilor, discreditând instituțiile liberale ale Republicii de la Weimar și fiind una din cauzele principale ale celui de-al doilea război mondial, încât după acesta bancă centrală vest-germană Bundesbank era faimoasă pentru aversiunea sa excesivă față de orice politică monetară prea relaxată.

   Hiperinflația subminează înseși bazele economiei capitaliste, transformând prețurile pieței în lucruri fără sens, ne avertizează Ha-Joon Chang, în lucrarea „23 de lucruri care NU ți se spun despre capitalism„, Editura Polirom, 2011, ca și Paul Samuelson și William Nordhaus, în „Economics„, 1995, și alții.

   La apogeul inflației maghiare din 1923 prețurile se dublau o dată la 4 zile, fenomen manifestat practic în toate țările confruntate cu criză economică din perioada 1929‑1933 și, deci, inclusiv în țara noastră. Chiar după nașterea monedei unice europene, influența Germaniei a făcut ca Banca Centrală Europeană să urmeze o linie politică monetară strictă până în 2008, când a început criză financiară mondială.

Victor MIHALAȘCU este absolvent al Facultății de Filosofie a Universității București, a publicat mai multe lucrări cu tematică social-politică și antreprenorială și a fost profesor la renumitul liceu „Ovidius” din Constanța.