REFLECȚII ACTUALE – Victor MIHALAȘCU – Despre suveranitatea poporului (2)

   Suveranitatea națională are mai multe accepții, componente și forme. Preiau aici accepția din „Le petit Larousse”, și anume: principiu de drept public conform căruia suveranitatea este puterea exercitată de ansamblul cetățenilor țării respective, prin intermediul statului național.

   Suveranitatea se clasifică în suveranitate internă, cu referire la relația dintre puterea politică ce se vrea legitimă în raport cu membrii țării respective și suveranitate externă, cu referire desigur la relația dintre mai multe state naționale suverane, ambele sensuri având multiple aspecte, toate la fel de actuale și importante pentru o societate democratică – inclusiv pentru cea românească! – și pentru lumea contemporană tot mai globalizată și care se confruntă astăzi cu atâtea probleme economice, politice, militare, culturale ori umane.

   De jure sau de facto, în accepția dreptului internațional, suveranitatea națională este susținută de doctrină și mișcările suveraniste ale secolului al XXI-lea, de stânga sau de dreapta, cea mai radicală fiind cea arheosuveranista care respinge total globalizarea cu diversele ei forme.

   Ideologia suveranității are o înclinație evidentă spre izolaționism prin ostilitate față de străinii cu valori diferite veniți din afara țărilor și este asociată cu populismul pentru că pretinde legitimitate pentru îndeplinirea voinței suverane a poporului. Este o ideologie politică și un sistem social-politic și economic susținute de către Președintele Donald Trump în timpul primului mandat (2017‑2021) și în cel inaugurat de curând. Trumpismul este o varianta americană a extremei drepte, fiind susținut și de idei neonaționaliste și național-populiste care au sporit în rândul populației după anul 2010. Teza principală susținută de către Trump în lucrarea „Art of the Deal ” (1987) este: „Gândește bine și în stil mare în viață și afaceri„! … În Europa, asemenea mișcări sunt asociate cu euroscepticismul.

   În opoziție cu suveranismul, deși după părerea mea opoziția este relativă, se manifestă globalismul (sorosismul), legat de numele și preocupările celebrului om de afaceri miliardar, filantrop și om politic George Soros, adept al filosofului Karl Popper (fondator al raționalismului critic și autor al lucrării „Societatea deschisă și dușmanii acesteia”).

   Globalizarea este un proces de integrare internațională rezultată din schimbul de produse, opinii, valori culturale la nivel mondial. Scopul acesteia este transformarea lumii actuale într-o unitate la nivelul globului pământesc, cu instituții și organisme politice suprastatale, o politică economică comună, ca și de securitate etc.

   În prezent, susținea Soros în lucrarea „Criza capitalismului global” (1998), avem o economie globală, dar nu și o societate globală, și este o situație de neconceput pentru că aceasta doar o poate susține pe prima. „E nevoie de un sistem globalizat al procesului decizional, dar aceasta nu un înseamnă un stat global; abolirea statelor naționale nu este nici realizabilă și nici de dorit, însă atâta timp cât există interese colective ce depășesc granițele naționale, suveranitatea statelor naționale trebuie subordonată legilor și instituțiilor internaționale„. Deci, ni se propune o societate globală deschisă având ca actori principali S.U.A și aliații săi. Statele democratice sunt organizate conform principiilor societății deschise, cel puțin ca regulă. În mod straniu, apreciază Soros, Uniunea Europeană nu a repurtat niciun succes în arena politicii internaționale, nerealizându-se nicio politică externă comună, deși alături de interesele naționale, în special din sfera comerțului și investițiilor, sunt multe probleme ce țin de interesul colectiv, în primul rând militare, în care SUA pot și trebuie să joace un rol central ca superputere. În realizarea societății globale deschise, alături de oameni și organizații neguvernamentale, e nevoie de colaborarea politică dintre statele suverane, precum și de opinia publică și societatea civilă pentru că în democrație oamenii politici trebuie să fie receptivi la revendicările poporului…

   Câtă dreptate avea Mircea Florian în lucrarea sa „Recesivitatea ca structură a lumii” când, analizând dualismul recesiv național-supranațional susținea respingerea ca utopică a trecerii națiunilor la o unitate supranațională, ca și a unui supranațional care venit din afară, va distruge națiunile, după ce le va fi slăbit și neutralizat. Desigur că supranaționalul se justifică printr-o garantare suplimentară a libertăților individuale, prin schimb de valori spirituale, integrare economică, militară, etc. „Marea sarcină a omenirii este găsirea echilibrului între naționalism și supranaționalism, primul păstrând prioritatea tradițională„, concluzionează filosoful, pe bună dreptate.

   După celebrul filosof roman, la aproape un secol distanță, poetul Nichita Stănescu susținea în „Fiziologia poeziei”, Editura Eminescu, 1990, că ideea de națiune la români are la bază printre alte valori, pe cele folclorice precum colindele, doinele, dar și limba română, respectiv poezia – care are cel mai accentuat specific național -, sculpturile lui Brâncuși, etc. pentru că dreptul la universalitate îl are cel care știe să-și iubească obârșia, propria țară.

   Voi reveni asupra concepției „poetului necuvintelor” în următorul articol.

 

Victor MIHALAȘCU este absolvent al Facultății de Filosofie a Universității București, a publicat mai multe lucrări cu tematică social-politică și antreprenorială și a fost profesor la renumitul liceu „Ovidius” din Constanța.