„Intelectualul este în pericol să fie anexat de stat, să devină un scrib al faraonului, o unealtă a politicii„, afirma Mircea Florian în volumul al doilea al lucrării sale, scrisă aproximativ în deceniul al șaselea al acestui secol și publicată postum, „Recesivitatea ca structura a lumii„, în capitolul intitulat sugestiv „Conducători și intelectuali„, și câtă dreptate și actualitate avea!
Altfel spus, relația dintre puterea politică (factorul dominant) și puterea spirituală (factorul recesiv)… În opoziția recesivă, raportul factorilor este de subordonare între un factor dominant, primar și celălalt recesiv, secundar, dar nu în sens reducționist biologic. Dualitatea recesivă nu presupune termeni de putere și valoare egală, ci unul, primul, prevalează asupra celuilalt, dar al doilea termen nu este dedus din primul, în sens reducționist monist. Florian pune accent pe dimensiunea axiologică a valorii, a semnificației și importanței termenului recesiv, care, deși este subordonat, are o semnificație existențială mai înaltă, de exemplu materia domină spiritul, care este recesiv, dar acesta are o semnificație majoră evidentă.
Se știe că intelectualii nu au avut niciodată o funcție dominantă în societate, cu excepția supremației teocratice, mai mult sau mai puțin durabile și nici nu au năzuit să se impună drept conducători ai societății decât cel mult în utopiile filosofice, remarcabilă fiind cea platoniciană.
Una din tezele politice actuale încă din dialogul „Republica” (sau despre drept) este aceea că cei mai buni conducători sunt înțelepții, guvernând în interesul celor conduși, dar e puțin probabil ca o cetate să aibă asemenea conducători, întrucât există mari diferențe între valorile celor două părți; guvernarea trebuie lăsată în grija filosofilor, care sunt cei mai drepți și, ca urmare, cei mai puțin coruptibili. În statul ideal aristocratic, condus de înțelepții-filosofi, imaginat de Platon, una dintre cele trei clase sociale este a conducătorilor-filosofi. Câteva excepții istorice nu infirmă regula și ne referim la unii împărați, precum a fost Marc Aureliu, filosof, scriitor, politician sau regi, ori intelectuali contemporani din țările foste comuniste, precum a fost Vaclav Havel, scriitor, dramaturg, filosof, politician, poet, publicist, activist pentru drepturile omului, ultimul Președinte al Cehoslovaciei și primul al Republicii Cehe.
În altă ordine de idei, nu oricine are diplomă de absolvire a unei școli este intelectual autentic și invers, pentru că scopul învățământului ar trebui să fie primordial formarea spirituală și nu obținerea unei diplome. Intelectualul urmărește prioritar interese spirituale și nu materiale, dar mai ales iubește libertatea interioară, întrucât nu îi plac comenzile din afară. Iată de ce putem defini, împreună cu Mircea Florian, intelectualul ca „acea persoană care iubește adevărul„. Principala sa funcție este aceea de a lumina, de a trezi conștiințele.
Problema care se pune, ieri și azi și dintotdeauna, este aceea a funcției practice a intelectualului, dacă respingem prejudecata apraxiei intelectuale. Enumerăm câteva aspecte ale eficacității practice a intelectualilor: sugestii, sfaturi, consiliere a celorlalți, inclusiv a conducătorilor, demnitarilor de la diverse nivele ale puterii politice, a candidaților la alegeri în campanii electorale etc.; cercetarea însăși teoretică în vederea optimizării activității a domeniilor practice precum cel profesional, cultural, ONG-uri; participarea lor directă la viața publică, la cea politică, de exemplu, în cadrul partidelor și asociațiilor politice preocupându-se „să transfigureze cât de cât politica prin simțul veridicului, să o facă mai respectuoasă față de adevăr, dreptate, omenie„… (lucrarea citată).
Dar aceste preocupări sunt cu totul insuficiente și conduc intelectualii adesea la descurajări, decepții, demoralizare, amoralism și chiar corupție, pentru că ei devin ușor uneltele activităților economico-financiare, ale oamenilor de afaceri, Stăpânul-Ban, cum bine zicea Mircea Florian, strivind inteligență, degradând-o…
Un fenomen manifestat la ambele categorii sociale analizate este plagiatul, adică o copiere neautorizată și care nu a fost dezaprobată. Sunt dezaprobate cazurile de fraudă, precum cele ale studenților ce cumpăra o lucrare de licență de la profesor, ori scriitorul profesionist care fură idei de la un altul și, nu de puține ori, politicieni care uneori executând pedepse cu închisoare, ca și pe meleagurile noastre, obțin venituri din drepturi de autor, își asigura posturi sau promovări în funcție ori reducerea perioadei de detenție.
Și totuși, susțin Gary Becker și Richard Posner în lucrarea „Simțul ieșit din comun„, Editura Publică, 2015, dacă ceea ce este plagiat este o idee bună, plagiatul creează valoare, printr-o diseminare progresivă a materialului original, care duce mai departe ideea autorului original și chiar mai mult, dacă plagiatorul adaugă propria lui contribuție la ideea plagiată și produce o muncă superioară.
Însă distincția trebuie să fie clară între plagiatori care își asumă meritul pentru munca altora și falsificatori, unde unii îi creditează pe alții pentru nemunca lor. Desigur că ambele ipostaze există de mult timp, dar internetul și, în general, tehnologiile noi au ușurat atât plagiatul, cât și contrabanda. Un plagiator are acces, astfel, la material scris pe orice subiect, în timp ce contrabandiștii pot descoperi tipare și produse pe care le pot copia și pentru care pot găsi client pe e-mail și prin site-uri web. În plus, este dificil să fie detectați, întrucât numărul de surse potențiale este imens, ca și numărul alternativelor pentru falsificatori.
Detectarea acestora este și mai dificilă, întrucât piețele au devenit globale, iar multe țări în curs de dezvoltare nu vor, de fapt, să implementeze protecția prin drepturi de autor și patent în ceea ce privește produsele manufacturate (mă refer aici la dreptul de proprietate intelectuală și cel de proprietate industrială).
Dar, dacă privim cu realism în viitor, la societatea post-capitalistă – cum o numește în lucrarea cu același nume autorul ei Peter Drucker, specialist în domeniile sociologiei, economiei și managementului – o societate bazată pe cunoaștere ca principală resursă, aceasta are nevoie de o persoană universal educată pentru a trăi într-o lume globală, aptă să trăiască și să muncească simultan în două culturi și anume aceea a intelectualului concentrat asupra ideilor, teoriilor și metodelor ce trebuie puse în practică și aceea a managerului, concentrat asupra performanțelor organizaționale ale oamenilor și muncii concrete.
Însă, în afară de respectul adevărului – pe care vor să îl imprime intelectualii membrilor societății democratice, deschise, globale, inclusiv conducătorilor, demnitarilor, politicienilor -, măsura libertății ca o valoare fundamentală o dau discuția, dezbaterea de idei, inclusiv în acești ani electorali din diverse țări europene, inclusiv România.
Dezbaterea, ca metodă de stimulare a inteligenței în căutarea adevărului și verificarea solidității convingerilor participanților la dialog, este o acțiune tranzitivă de la o persoană la alta (altele) de influențare prin comunicarea opiniilor și argumentelor pe care vor să le susțină. Filosoful Mircea Florian propunea ca reguli ale dezbaterii intelectuale câteva, valabile și în actuală etapă a societății noastre marcată de confruntări electorale, și anume:
-nimeni nu deține adevărul absolut și definitiv;
-polemica trebuie subordonată obligației de a ataca adversarul în latura cea mai solidă a afirmațiilor lui și nu în latura secundară, conjuncturală, slabă;
-considerarea partenerului dezbaterii ca adversar vrednic de stimă și chiar colaborator în găsirea adevărului, nu ca dușman;
-presupunerea cel puțin virtuală a unui adevăr comun;
-să știm despre ce este vorba, despre conținutul esențial al temei, dar și despre simpatiile și antipatiile partenerilor;
-să apreciem pozitiv rezultatele dezbaterii, nu dezbaterea însăși; pentru că aceasta este mijlocul, nu scopul însuși care este cercetarea, obținerea adevărului.
Am mai putea adăuga, ca o concluzie asupra eticii dezbaterii, ceea ce susține Hannes Stein în lucrarea „Cum să ai întotdeauna dreptate” (Editura Nemira, 2009), că unul din scopurile dezbaterii este „pentru a avea dreptate, pentru că vrem să eradicăm opiniile greșite, să ne afirmăm în fața celorlalți, să ne simțim bine… De aceea, cine nu e pregătit să își radă partenerul de discuție cu tunetele și fulgerele spiritului, cui îi este teamă de furtunile polemice purificatoare, ar face bine să rămână acasă, după sobă, cu inima lui de iepure fricos cu tot„! O opinie în consens cu cea a filosofului raționalist contemporan K. Popper, care susține în lucrarea „Conjecturi și infirmări. Creșterea cunoașterii„, Editura Trei, 2002, că obiectivul căutării adevărului solicită imaginație, încercare și eroare, ambele conducând la descoperirea treptată a prejudecăților noastre și, desigur, discuție critică.
Victor MIHALAȘCU este absolvent al Facultății de Filosofie a Universității București, a publicat mai multe lucrări cu tematică social-politică și antreprenorială și a fost profesor la renumitul liceu „Ovidius” din Constanța.
Facebook
WhatsApp
TikTok
