REFLECȚII PEDAGOGICE – Alexandra Rusalia VLADOVICI: Uniforma, bat-o vina!

De ceva vreme, şcolile patriei sunt tranzitate de discuţii controversate, printre care eterna dilemă – a purta sau nu uniformă? Toată fauna educaţională este atrasă în vârtejul ingrat al datului cu părerea; elevii se împart în trei tabere – tocilarii, care s-ar preta la a-şi schimba veşmintele deloc fashion cu emblema şcolii (doar-doar mai fac rost de un zece), fiţoşii, care, desigur, nici în ruptul capului n-ar da H&M-ul pe un sacou banal, doar cu condiţia sa fie Zara şi drăguţii din coada catalogului, cărora li se rupe de tot şi de toate. Părinţii…aici, este clar! Ori e albă, ori e neagră – „Vrem uniformă că doar pe vremea răposatului şi noi ne-am chinuit la fel!” sau „Aţi înnebunit? Păi eu degeaba mă duc la Viena şi la Milano să-i iau haine fii-mii?!” Mai sunt Ministerul, dornic nevoie mare să lase mână liberă instituţiilor de învăţământ, că doar e democraţie şi fiecare să facă cum l-o durea capu’ şi micile cooperative prăfuite şi uitate printre firme oglindite, care stau la pândă, poate le pică şi lor de o comandă! În sfârşit, ajungem la cadrele didactice…Puţini sunt cei care nu dau doi bani pe subiect; majoritatea vor cu ardoare să fie ordine şi disciplină în clase! „Da, domle, să le băgăm uniforme, să ne respecte şi ei pe noi!” Hmm… Nu comentez gusturile vestimentare ale colegilor profesori, cu toate că nu mă pot abţine să nu precizez că în Istanbul erau obligaţi să poarte pantaloni din stofă şi cămăşi – obligaţi de vreo autoritate sau de etică, nu mai ştiu… Cât despre doamne, oh, aş putea vorbi mult şi bine! Cert este că Ministerul nu ne dă bani, de unde rezultă că, nu numai că nu avem cu să luăm pâine, dar nici haine elegante nu putem achiziţiona; păi cine cere haine elegante? Nimeni nu vrea să înveţe ecuaţia de gradul II de la o doamnă în rochie de seară, paietată şi sclipicioasă! Cum am mai tras şi eu cu ochiul în dreapta şi-n stânga, pot spune că un stil clasic şi chiar office se poate aborda cu uşurinţă şi de la magazinul de cartier şi chiar de la second-handuri. Trebuie doar să facem uz de puţin bun simţ şi niscaiva imaginaţie! Însă, este mai simplu să aruncăm o pereche de jeans şi un pulover scămoşat că doar ce, eu mă duc să predau şi atât! Cam asta cu respectul reciproc… Lipsa de voinţă primează şi mai rău, continuăm să ne vedem elevii în postura de marionete – sus-jos, vorbeşte-taci, bună ziua-la revedere!

Acum câţiva ani, într-o dimineaţă deloc inspirată m-am trezit în clasa a VIII-a purtând jeans, cizme de cowboy şi o cămaşă – era un stil curăţel, dar mult prea rebel pentru copilaşii mei obişnuiţi cu deux-pieces-urile ţâfnoase şi pantofi etajaţi. M-au cercetat minute în şir şi când şi-au luat inima în dinţi, m-au întrebat sfioşi: „Doamna profesoară, astăzi sunteţi bolnavă?” Nu, nu bolnavă, ci doar ignorantă pentru că nu realizasem ceva foarte important şi nu, nu este vorba de puterea obişnuinţei, ci de faptul că elevii mei se aşteptau ca eu să le dovedesc zilnic că îi apreciez, că sunt un model pentru ei şi că nu ne tocim coatele pe tarabele din piaţă. De precizat ar fi că, la vremea aceea, în şcoala sibiană, se arăta consideraţia cuvenită straielor şcolare…

În DEX, uniforma este definită ca îmbrăcăminte reglementară, purtată în mod obligatoriu de membri ai unei instituţii. Şi cum suntem toţi membri ai unei instituţii, nu văd de ce nu am încerca să ne croim puţin aspectul fizic după autoritatea pe care o reprezentăm.                                                                                                                              Am purtat uniformă în clasele gimnaziale – era un material cadrilat, roşu cu negru. Îmi aduc aminte perfect cu câtă mândrie străbăteam oraşul Pucioasa în drum spre şcoală şi cât de mult îmi era gâdilat orgoliul când auzeam trecătorii spunând „Este elevă la Şcoala nr. 4!” Da, eu, cu cravata mea roşie, reprezentam ceva, o ŞCOALĂ! Şi cu atât mai mult eram atentă la cum mă comport în public, nu care cumva să fie ştirbită reputaţia instituţiei!                     Tocilară sigur nu am fost vreodată (puzderia de 4 la fizică îmi e martoră), fiţoasă… nu-mi permiteau vremurile, dar mi-am iubit uniforma şi sigur şi ea m-a iubit pe mine!

ALEXANDRA  VLADOVICI este profesoară de engleză, s-a întors acasă, după o experiență didactică sibiană și este, mai ales, absolventă de CARABELLA…

Citește și