Într-o zi de vară ceva mai răcoroasă, ce-i drept, mi-am invitat copiii dintr-a VIII-a în parcul Sub Arini pentru a pune în scenă o piesă de teatru. Am muncit jucându-ne şi viceversa, repetiţiile dovedindu-se mai mult decât satisfăcătoare. Am făcut poze, am zburdat şi am râs din toţi rărunchii.
Nu am putut însă să nu observ unele priviri dezaprobatoare care transmiteau un ‘Je ne sais quoi’ la propriu; un ‘nu ştiu ce mă enervează la peisaj, dar ceva clar nu este în regulă’. Să fi fost elevii mei exuberanţi sau piesa în sine, scrisă apropo, chiar de ei, pe tema ‘Healthy Food’? Să fi fost profa îmbrăcat sport care dădea directive şi din când în când pufnea în râs la mutriţele copiilor? Individual, nu deranja nimic, însă peisajul luat ca un tot unitar – o reflecţie ‘distorsionată’ a relaţiei profesor –elev – ridica semne de întrebare. Aceleaşi semne de întrebare seci şi sictirite de care mă mai împiedicasem în branşă.
‘Ţi-ai dus elevii în parc???’
‘Ai fost cu clasa la pizza???’
Da şi da! Şi chiar am înghesuit 20 de gălăgioşi în sufragerie că să repetăm colindele pentru serbarea de Crăciun! Am şi făcut curăţenie în parcul din cartier – mda, am adunat cu mânuşiţele noastre chiştocuri şi hârtii murdare!!! De fiecare dată am încercat să descopăr originile acestor atitudini ostile şi într-un final, datorită celor care văd sala de clasă ca pe o staţie din provincie, în care trenul zăboveşte cât trântorul pe o floare, m-am prins cum stătea treaba. Nu era vorba de faptul că aş fi fost eu prea prietenoasă (în incinta şcolii purtam cu mândrie titulatura de ‘cea mai a naibii’), dar nici nu conta că elevii învăţau mai cu spor printr-o modestă terapie cu voie bună. Ce interesa cu adevărat era raportul cerere-ofertă, care, împins de la spate de obişnuită, putea ateriza oricând în grădina lor nestingherită. Se instalase încet-încet o repulsie vădită faţă de activităţile extra (cine naiba le-o fi inventat???) şi o teamă, blegită şi ea, nu care cumva să le vină şi altor elevi vreo idee năstruşnică cu excursii şi preumblări. Mai nasol, să nu se ajungă la urechiile directorilor, unde cererea şi oferta se dădeau de trei ori peste cap şi iacătă ordinul şi execuţia!
Încă se critică perioada comunistă într-o veselie, un sistem de învăţământ învechit şi rigid, care nu permitea elevilor şi profesorilor deschiderea către un proces didactic modern, bazat pe tehnici eclectice şi diversitate în activităţi. Se dorea libertate de exprimare şi o mai bună comunicare, însă sunt prea puţini cei dornici să adopte astfel de principii didactice. Mă aşteptam, în naivitatea mea debordantă, să văd cum colegii experimentaţi şi trecuţi prin încercările pre-revoluţionare iau frâiele in mâini şi creează în sălile de clasă un nou concept educaţional centrat pe elev si nu pe materialele de predare sau nevoile dascălului. Cu dezamăgire îmi aduc aminte de anii de şcoală în care ne doream să fim ascultaţi (poate chiar exista ceva interesant de argumentat), dar toată atenţia profesorilor se îndrepta spre foile din care turuiau sau tabla de scris pe care înşirau teoria cu atâta vrednicie. Intrau, salutau, scriau, citeau şi…ieşeau cu un ‚Bună ziua!’ sever care nu mai lăsa loc de nimic.
Şi-acum…aceeaşi rutină, aceeaşi îndârjire cu iz conservator, nu care cumva să-i schiţezi elevului vreun zâmbet, că s-ar putea să vrea să râzi cu el pe urmă. Este cu atât mai interesant cu cât fenomenul se răspândeşte cu rapiditate printre noile generaţii de profesori..incredibil chiar, în loc să progresăm, ne încăpăţânăm să stăm pe loc, lipiţi de ‚tradiţii’ inutile. Mi-a spus o fostă stimabilă colegă la un moment dat ‚Ce, am înnebunit să-i duc în drumeţie? Să li se urce la cap???’ Nu asta ar fi fost problema, mai ales ca oful meu îi priveşte în mod direct pe copiii buni şi educaţi – surpriză! Avem şi din aceia şi sunt mulţi şi sunt dornici să înveţe şi să exploreze! Problema era şi continuă să fie implicarea fizică, emoţională şi psihică. Nu, mă îndoiesc că le este frică să se ataşeze de elevi, ci doar…le este lene, o lene generalizată, condimentată cu nepăsare. Okay, nu excursii şi drumeţii, că deh, îţi asumi riscuri, dar…un muzeu? Un concert? O piesă de teatru? O simplă plimbare în parc care, atunci când eşti diriginte, îţi oferă oportunităţi nebănuite de a-ţi cunoaşte mai bine clasa.
Ca un bun moderator ce nu sunt, m-am băgat ca musca-n lapte să prezint pro-urile: interdisciplinaritate, interculturalitate, stimulare, creşterea interesului, bla, bla, bla…unde mai pui că părinţii săracii şi-au cam schimbat priorităţile, aşa că hai să ne folosim noi restul de timp din norma de opt ore ca să mai facem şi altceva cu copilaşii, în afară de încruntat şi tocit.
Aşa cum era de aşteptat, din păcate, mi-a întors spatele cu braţele deschise – deschise spre ieşire, să nu piardă ‘Lacrimi de iubire’… Câinii latră, caravana trece…şi trece mai abitir când latri la uşile greşite!
Şi totuşi…aştept cu mare interes noul an şcolar!
ALEXANDRA VLADOVICI este profesoară de engleză, a început viața de dascăl la Sibiu, a revenit pe plaiurile natale și este, mai ales, absolventă de CARABELLA…
Citește și
1.A DOUA FAȚĂ, episodul al treisprezecelea din ROMANUL FOILETON al scriitorului Ionuț CRISTACHE…
5.În CULTURĂ ȘI ISTORIE, o întrebare de actualitate pune domnul doctor în istorie Radu STATE…
7.Radu TECUCEANU vă povestește, din CALGARY ÎN DIRECT, despre „networking” fără prejudecăți…
8.Știți-le de la ora minți, zice Puiu JIPA în rubrica lui AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
9.În PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, Cătălina CRISTACHE scrie, cu grație, despre drumul spre casă…
Facebook
WhatsApp
TikTok
