REFLECȚII PEDAGOGICE – Alexandra BÂRSAN VLADOVICI- Suplinitor fiind, prin şcoli cutreieram

                     Conducerea…feminină. Doamnele şefe (cum le numeau doamnele îngrijitoare), patru la număr, întruchipau cu succes cele patru anotimpuri. Iarna, o doamna distantă şi incredibil de îngâmfată, insista să-mi spună Roxana sau Ruxandra. Am renunţat la o atenţiona atunci când mi-am dat seama că o făcea intenţionat. Am interacţionat mai puţin decât o cerea protocolul şi am fost mulţumită să nu o mai revăd vreodată. Liceul condus de dânsa se vroia a fi teoretic, cu toate că, teoretic vorbind se târa cu greu peste nivelul unei profesionale. Primăvara, o doamnă capricioasă, era reflecţia duplicităţii şi a imprevizibilităţii. Într-o zi, a făcut un întreg circ în cancelarie, pentru că, chipurile, nu predasem planificările la timp. Prin circ, a se înţelege, ţipat, crizat, isterizat. Îmi era literalmente frică să o întrerup şi să o contrazic. A doua zi, m-a întâmpinat din uşa biroului directorial cu un zâmbet mai luminos ca soarele în zi toridă de vara şi şi-a cerut scuze – confundase termenele de predare! Bagă-n ciur şi alege! Elevii…aparent terorizaţi de instabilitatea emoţională a stimabilei, la fel şi colegii, care luau urgent poziţia de „drepţi” în faţa apariţiei impunătoare. Şcoala…bunuţă, doar că în lipsa şefei exteriorizarea lua o amploare de nedescris. Vara, aşa cum este de aşteptat, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului! Un bun leader, caldă, apropiată de copii, implicată cu decenţă în activităţile cadrelor didactice… Manageria cu mult succes o şcoală de cartier, cu copii drăguţi, interesaţi şi entuziaşti. În final, toamna – o doamnă director mohorâtă, mult prea serioasă şi apatică. Instituţia – după asemuirea-i – ştearsă, seacă şi fără vlagă.                                           

                Am avut apoi norocul, marele noroc, să fiu profesor numai în şcoala „doamnei vară” încă şase ani. Şase ani productivi, petrecuţi în compania un colectiv tânăr, mai ales cu sufletul, un colectiv de profesori dedicaţi. Elevii..o bogăţie! Am rămas prietenă cu mulţi dintre ei şi îi admir şi respect pentru ceea au reuşit să realizeze până acum. A fost cu siguranţă cea mai frumoasă perioadă din punct de vedere profesional şi social. A urmat titularizarea…un Sfânt Graal al învăţământului românesc. Evrika! strigam în mintea-mi, nerealizând la momentul respectiv că şcoala mea estivală devenea o amintire…    

 Noua şcoală… ufff… un amalgam de sentimente şi păreri…prima impresie, recunosc, a fost…rea, foarte rea! Exceptând naveta de treizeci şi ceva de kilometri, exceptând şi locaţia instituţiei – o colonie cu situaţie materială precară, străjuită de blocuri incendiate şi clădiri abandonate, nu a ajutat nici prima întâlnire cu anumiţi elevi de liceu, care mă întâmpinau matinal cu remarci obscene şi deplasate. Şocul tranziţiei între anotimpuri a fost cu atât mai mare cu cât un tânăr impertinent şi indignat de zelul meu educaţional m-a trimis urgent, făţiş şi public, unde îi doare pe domni mai tare, încă din primele zile de şcoală. „Noaptea este un sfetnic bun” se zicea în basmele ruseşti…aşa a fost şi la mine, doar că mi-au trebuit câteva zeci de nopţi să descopăr şi partea plină a paharului; şi au umplut-o colegii, care, în pofida multitudinilor de bisericuţe, m-au acceptat repede, cu voioşie şi afecţiune. De mult nu am mai întâlnit oameni atât de veseli şi deschişi! Cireaşa de pe cocktail au fost neîndoielnic copilaşii din primar – un mix de candoare brută şi sete de cunoaştere neostoită. Într-un final am căzut la pace şi cu toate clasele de liceu şi anul a decurs destul de… lin. După doi ani de pauză maternală, voi începe în septembrie noi aventuri didactice într-o nouă şcoală, în vechiul meu oraş natal… prevăd o vară interminabilă!!!

ALEXANDRA  BÂRSAN  VLADOVICI este profesoară de engleză, a locuit și a început meseria la Sibiu, s-a întors acasă și este, mai ales, absolventă de CARABELLA…

Citeşte şi