Săptămâna viitoare, încep examenele în vederea obţinerii gradelor didactice. Pentru neconnaisseuri, gradele didactice sunt trei la număr – definitivat, grad II şi grad I. De obicei, când ajungeai să ai gradul I, erai boier chipurile şi ţi se rupea. Din păcate sau din fericire, după caz şi elan muncitoresc, dolce vita neuronilor mai are de aşteptat, căci Ministerul cere 90 de credite la fiecare 5 ani. Cine şi-a făcut treaba şi-a tras mai cu spor şi cu mai multă obedienţă decât boul la jug, cârcoteşte în culise că deh, îţi mai e şi lehamite de studiat şi colac peste pupăză, cursurile de formare profesională continuă, care chiar ar putea alunga căscatul şi cearcănele, se plătesc! De către cine? Din buzunarul cursantului, desigur, că doar el este beneficiarul vastei bogăţii intelectuale revărsate din măcăitul plictisit al trainerilor.
La gradul I, se scrie o lucrare şi scapi mai „ieftin”, dar compensează masa la restaurant oferită Comisiei. Sunt şi unii cu tupeu, „je m’en fichişti” care duc la şcoală chifteluţe şi sandvişuri cu salam spre groaza papilelor gustative ale îndrumătorului.
Deful şi gradul II sunt mai…cu cântec la specialitatea mea, limba engleză. Oful meu, mare dilema de-altfel şi pentru mulţi dintre colegii mei, este programa pentru aceste examene. Literatură la greu! Cât încape! Literatură care nu se mai predă în şcoli!!! Dacă la definitivat mai ai şansa să dai de un Hawthorne sau Golding, la gradul II se strecoară tiptil-tiptil autori pe care eu, cel puţin, nu i-am studiat în facultate. Adicătele, treaba stă cam aşa: învăţ de-mi sar capacele ceva ce nu mi s-a predat niciodată şi ceva ce nu voi preda vreodată. În peisajul educaţional românesc actual, parcă-parcă ar avea logică. În minţile noastre tulburi de atâtea promisiuni, este o mare şaradă, care presupune pierdere de timp şi multe semne de întrebare – de ce trebuie să muncesc eu ca prostul şi să-mi încarc creieraşul cu un bagaj informaţional care nu mă va ajuta în veci în meseria mea de profesor preuniversitar???
Unde am făcut eu facultatea (nu am fost atât de pasionată de subiect încât să cercetez şi prin alte centre), începând cu acest an, se va da examen scris la literatură, gramatică şi metodică, iar examenul oral s-a dus pe apa sâmbetei. Limbă străină FĂRĂ examen oral!!! Eu una, o infimă părticică în măreţul sistem de învăţământ, aş lăsa examenul scris pentru literatură, dar centrat strict pe partea de metodică – okay, fac lobby departamentele de engleză pentru scriitori, dar să facem ceva constructiv: în loc să memorăm toate nevestele răposaţilor şi fiecare locşor pe unde s-au plimbat şi şi-au înecat amarul (cerinţe principale la examenele din facultate), hai să facem activităţi pentru clasă bazate pe un extras dintr-o operă. Iar gramatica şi metodica să fie cuprinse într-un examen oral – păi cum să nu vrei tu, membru în Comisia pentru grad didactic, să auzi cum te dezmiardă în duiosul glas britanic, un dascăl care ar putea să-l înveţe chiar pe copilul sau nepotul dumitale că trei se spune „fri”?
Se pune atâta accent pe obţinerea acestor grade, dar activitatea la clasă, care reflectă fidel abilităţile şi cunoştinţelor unui profesor, se inspectează ocazional şi este cotată că fiind excelentă, asta dacă cafeaua e Tchibo şi ţigările sunt Kent. Şi ce exemplu mai bun, decât o stimabilă colegă, cu nota 10 la gradul I şi cincisprezece ani vechime, care la titularizare, anul acesta, a luat nota 3.25!?
Şi uite aşa, îmi răcesc eu gura degeaba, căci cei interesaţi nu sunt băgaţi în seamă, iar toţi ceilalţi, care ar putea schimba ceva în bine, sunt ocupaţi cu orice altceva numai cu reforma nu!
ALEXANDRA VLADOVICI BÂRSAN este profesoară de limba engleză, a locuit la Sibiu, dar s-a întors acasă, pe meleaguri dâmbovițene…
Citeşte şi
Facebook
WhatsApp
TikTok
