RECOMANDĂRI DE LECTURĂ

 

 

REVISTA  FICȚIUNEA…

A apărut numărul 108, pe luna septembrie, tipărit, al Revistei FICȚIUNEA, una dintre cele mai bune reviste literare din țară. Vă reamintim că revista este partener media cu Gazeta Dâmboviței și poate fi citită și de pe site-ul nostru. Ediția online este, și de această dată, foarte bogată, scriu autori de mare valoare, e o lectură pe care o recomandăm, tot în aceste zile de sfârșit de vară… În Târgoviște, revista tipărită poate fi cumpărată de la Librăria Cărturești…

În acest număr, tema principală este ȘCOALA… Domnul profesor Ionuț Cristache, senior-editor al Gazetei noastre, semnează în Revista FICȚIUNEA, nr. 108, textul de mai jos:

                                                      

                                                   Duioșia tăcerii…

 

   Am scris azi, la mine la liceu, într-o ședință care nu se mai termina, un text mișto, îi spun prietenului meu. Hai, zice, citește-l! Și o fac…

 

Pentru că nu prea mai avem timp de ajuns, fața celui de lângă noi are ceva dintr-o felie de portocală. Vegetăm între încântare și o congelare rapidă a creierului. O să spun o poveste… Acum vreo săptămână, într-o dimineață cenușie și ploioasă, mă uitam amăgit de liniștea din jur, de la catedra mea umflată, spre douăzeci și ceva de domnișoare și de domni tineri. Scriau de zor, îi întrebasem dacă „ne naștem oameni sau devenim oameni?”. Doamne, îmi spuneam, ce rost au cuvintele lor scârțâite și încrâncenate, care se așterneau grăbite pe jumătatea de pagină sprijinită de băncile cam prăfuite?

Într-un sertar găurit am zărit un caiet cam jerpelit, cu vagi desene peste copertă. L-am luat, era plin de notițe amestecate, geografie, engleză, română, istorie, toate la grămadă. Pe ultima pagină am descoperit un text, era scris îngrijit, cu litere ușor ascuțite și tremurate. Iată-l: Dacă n-aș fi atât de mândru, i-aș trimite Roxanei aceste rânduri… Puștoaico, ochi de hârtie, unde te duci, stai până în zori? Puștoaico, picioare mari, nu mai fugi, stai până în zori. Visează ușor, în brațele mele, până se înalță soarele în fereastră. Puștoaico, piele mătăsoasă, nu mai fugi, azi e vremea ta. Și nu mai vorbi, puștoaico, inimă de ciută, când toți vor să doarmă, o să-ți fur o culoare. Puștoaico, sâni de miere, nu mai fugi, stai până în zori. Dormi puțin și între timp eu o să înalț din pântecul tău un castel până ce soarele, puștoaico, te va face să râzi de-o să plângi… Să râzi de-o să plângi? Mi s-a părut așa, o magie mică. Și mă uitam, nu știu de ce, la vlăjganul de doi metri, din ultima bancă. El să fie? Suportam povara tăcerii, aș fi vrut să-i spun că-mi place un cântec rusesc, știam un vers din el: focul arde în soba mohorâtă… Mi-au rămas lipite de mintea mea confuză cuvintele acelea strânse în pagina de caiet zdrențuită.

Acum câteva zile am primit un roman colorat, îmi place, îl citesc grăbit. Se numește „Toți pleacă”, de Wendy Guera, o autoare cubaneză, încă tânără, e jurnalul unei adolescente scris cu resemnare despre realitatea comunistă a lui Fidel. Nu emite judecăți și nici truisme ideologice.

Ajung la pagina 134… Ce-i aici? Un poem?  Puștoaica, de Luis Alberto Spinetta… Și văd: Puștoaico, ochi de hârtie/ unde te duci,/ stai până în zori… Despre asta e vorba. Oamenii, am citit eu undeva, dau prea mare importanță cuvintelor, par a fi tot ceea ce contează, doar ele au valoare. Au nevoie de ele pentru a întemeia ura.

 

(Din volumul în curs de apariție la Editura Leviathan, Altfel de povești)