Doamna Doctor Ecaterina Petrescu Botoncea, un scriitor activ și mult apreciat a finalizat de curând o nouă carte în care aduce în fața cititorilor experiența numită Camino, un drum de 840 de kilometri pe care oamenii îl iau la pas pentru a se putea descoperi. Este vorba despre drumul inițiatic pe care autoarea l-a făcut de atâtea ori pentru a ajunge la Santiago de Compostela, un drum pe care îți afli și depășești limitele. Ecaterina Botoncea ne împărtășește experiențele sale prin scrieri puse pe hârtie chiar în timp ce reușea să se depășească pe sine. Pentru a afla mai multe despre Camino, drumul spre lumină redăm mai jos o parte din prefața, scrisă de Mihail Soare.
Lansarea volumului va avea loc pe 20 aprilie, de la ora 17,00 la Teatrul Tony Bulandra.
Camino, drumul spre lumină”, volumul Ecaterinei Botoncea, apărut la Editura Dio, purtând și comprehensibilul subtitlu „Jurnalul unui medic anestezist” este o carte răvășitoare, greu de categorisit din punct de vedere literar, având trăsături specifice mai multor specii ale genului epic, cu evidentă tentă memorialistică și autobiografică, scrisă cu surprinzător meșteșug, bazat pe un talent indubitabil, pesemne exersat și-n alte dăți, în zona lirică, presupun, dar și pe o deschidere intelectuală remarcabilă, atingând zone sensibile ale gândirii metafizice, explorare generată de nevoia de regăsire a propriei identități. De altfel, asistăm la un pelerinaj limitat geografic, într-un perimetru cunoscut drept Drumul lui Iacob, în spaniolă Camino de Santiago, deloc întâmplător, pentru că lla capătul lui se află mormântul apostolului Iacob, a cărui martirizare a fost confirmată istoric, unul dintre cei doisprezece propovăduitori ai Evangheliei. Acest drum se transformă în spațiul propriei spiritualități aflate sub semnul asimilării unui alt eu, după care tânjește, fără a-i intui reprezentarea, iar 840 de kilometri de mers pe jos, apostolicește, înseamnă, înainte de simbolistica jertfelnică a gestului, o călătorie inițiatică de reaflare a sensului, protejat de aripa întinsă a unei dumnezeiri mereu răbdătoare.
Drumul Ecaterinei Botoncea pornește de pe coridoarele unui spital, de acolo unde viața și moartea coexistă organic, într-o devălmășie care escamotează războiul surd dintre ele, contopindu-se misterios și incitant, mai cu seamă pentru ochiul și creierul unui făcător de bine ce-și înțelege menirea într-o cheie regăsită dincolo de adevărul rece al științei, mergând înspre vocația de tămăduitor, implicând supranaturalul, inexplicabilul, divinul. Plecând de la dorul de sine…undeva, autoarea spune „Mi-e nespus de dor de mine însămi”…medicul se transformă în propriul pacient, ajungând la concluzia că nu poți fi vindecătorul altuia, dacă procesul de tămăduire, în integralitatea sa implicând și dimensiunea spirituală, nu pornește de la propria persoană. Iar vindecarea presupune și descoperirea unui alt înțeles al vieții, ca fenomen, al cărui adevăr se poate releva numai cu ajutorul singurului adevăr care prin raportare la celelalte rămâne unic: Dumnezeu.
Ecaterina Botoncea utilizează cu măiestrie în acest demers literar cu aparență de jurnal, secvențe retrospective care aduc cu flashback-urile cinematografice, încărcate de cotidianul existenței, din eforturile și din neputințele acestuia, din grozăvia nopților de gardă, reușind să omogenizeze de minune substanța întregului, respectivele inserții fiind nu numai spectaculoase și sugestive, iar aici tehnica scriiturii, cu o remarcabilă doză de poetic, joacă un rol esențial, dar și extrem de necesare procesului de înțelegere al cărții. Unul din elementele marcante ale volumului este iubirea, cartea fiind și o tentativă de explicare a amplitudinii și profunzimii acestui sentiment, de a cărui atingere se bucură tot ce ceea ce implică omul, dar și ceea ce-l înconjoară, care este uneori sinonim cu echivocul concept de fericire, ajungând la identificarea ei ca parte a desăvârșirii creștine, astfel reieșind că frumusețea ei absolută, de energie binefăcătoare, de factor purificator sufletește, se află mai presus de minte și de cuvânt (Filip. IV, 7).
„Camino, drumul spre lumină” este, în afara unui exercițiu de sinceritate, un autentic imn închinat omului, ca unealtă prin care lucrează neîncetat și tainic divinitatea, acțiunile exploratorii ale alambicatului lăuntru al ființei umane ducând, prin întortocheate și enigmatice meandre, la un capăt de drum, unde se află, așteptând cuminte, o oglindă ce reflectă înțelesul adevăratului rost al propriei existențe…
Este binecunoscută moda cărților așa numite motivaționale sau de dezvoltare personală, care au invadat librăriile și internetul, promițătoare de reușită deplină în viață, inflația acestei literaturi ușurele având la bază lenea psihologică a unei umanități în derivă, amatoare de rețete universal valabile, cu impact imediat, preferând facilul reieșit din teoria că suntem stăpânii propriului destin, cu pașaport de intrare necondiționată în Grădina Edenului… Cartea doamnei doctor Ecaterina Botoncea face cât o mie de astfel de volume, relevându-se cititorului antrenat, disponibil intelectual și afectiv-emoțional, deloc tributar prejudecăților, drept un elevat manual de trăire, implicând, întru înțelegerea vieții, calea și adevărul, dar adresându-se deopotrivă degustătorilor de esențe literare, grație stilului asumat de autoare. „Lumina e în noi”, spune răspicat volumul de față, anticipând un mâine aflat doar la îndemâna celor ce vor fi prețăluit cum se cuvine măsura întunericului.
Mihail Soare, februarie 2018
Facebook
WhatsApp
TikTok
