REAMINTIRI – Cristina ALEXANDRU DINU – Teatrul, forma sublimă a jocului

L-am sărbătorit pe Actor, Puiu JIPA a ieșit la pensie… A ieșit la pensie? Am găsit în arhiva sentimentală acest interviu mai vechi, se potrivește și acum, la ceas aniversar…

   Lumea teatrului a fascinat dintotdeauna spectatorii. Emoţia transmisă de actorii de pe scenă celor din sală, căldura frazelor rostite şi gesturile pe care le vânează cu toţii pentru a înţelege cât mai corect ce doreşte să transmită regizorul fac din piesa de teatru o lume ludică. Şi cum indiferent de cât de adulţi am fi, jocul şi joaca rămân în noi până la sfârşitul vieţii, astfel este firesc ca lumea teatrului să fascineze pe oricine. Însă, lumea teatrului are multe secrete, actorii au suferinţe pe care spectatorii nu le sesizează din sală, iar măştile pe care actorii le poartă, pentru ca piesa să iasă bine, uneori îi pot dărâma. Am ales să intervievez actori pentru a putea descoperi atât lumea fascinantă a teatrului, cât şi lumea întunecată de după cortină. Primul supus la „interogatoriu” este Corneliu Jipa, un ploieştean adoptat de Târgovişte.

 

Teatru, minciună sau adevăr? Acesta-i întrebarea…

 

Cristina Alexandru Dinu: Pornim în acest prim interviu de la un citat al lui Albert Camus, care spune că  „actorul este un mincinos sincer”. Dumneavoastră cum vedeţi acest lucru?

Corneliu Jipa: E un paradox, la urma urmei, pentru că noi nu minţim; este o „minciună” actoria dacă putem spune aşa, dar noi nu minţim, pentru că acele vorbe care nu sunt ale noastre, poate nici nu au legătură cu caracterul nostru, şi aici nu mă refer neapărat la text, ci la acel mod de a interpreta un personaj, nu ne aparţin, însă nici nu minţim când ne ducem către acel personaj, sau când acel personaj vine către noi, dar ca idee generală este o minciună pentru că nu e nimic adevărat. Actorul care îl interpretează pe Othello nu o strânge de gât pe actriţa care o joacă pe Desdemona. E un joc şi, când spun joc, mă refer la cea mai înaltă formă a cuvântului joc – joc, joacă. Noi suntem, practic, nişte copii. Aţi văzut copiii când sunt mici se joacă, din pământ fac o grădină, dintr-un covrig fac un volan de maşină; spre asta tindem şi noi, spre o simplificare. Minţim pentru că aşa e adevărul superior legat de teatru, poate nu-i minciună sau este o formă mai rafinată de minciună, pentru că ea nu provoacă rău nimănui. Minciunile, se zice,  ar provoca rău.

C.A.D. Este şi una dintre porunci, poate cea mai importantă în condiţiile societăţii actuale, să nu minţi.

C.J. Da, exact, dar vedeţi, în teatru este invers, minciuna provoacă altceva.

C.A.D. Consideraţi că un actor fără spirit ludic poate fi un actor?

C.J. Nu, categoric nu. Indiferent câte roluri serioase sau câte roluri serioase au impresia spectatorii că interpretează un actor, el de fapt este un spirit ludic. Fără să râzi de ceea ce ţi se poate întâmpla ca personaj, ca idee de rol, fără să râzi şi fără să-l iei în râs, dar nu în batjocură pentru că râsul, ca şi jocul, sunt lucruri superioare. Suntem nişte spirite ludice.

C.A.D. Când eraţi mic voiaţi să vă faceţi actor? Vă întreb pentru a înţelege mai bine care ar fi „condiţiile” ce trebuie îndeplinite pentru a deveni actor, dacă trebuie să vină ca o chemare încă din copilărie sau chemarea poate veni şi mai târziu, când individul se apropie de o      aşa-zisă maturitate.

C.J. În primul rând, trebuie să ştiţi că şi acum sunt mic (râde-n.m), însă nu, nu răspundeam că vreau să mă fac actor când mă întrebau mătuşile „ce vrei să te faci când vei fi mare?” pentru că nici nu ştiam ce e aia, habar nu aveam cu ce se mănâncă. Eu am avut o copilărie ciudată, am impresia că eram vecin cu Toma Caragiu în Ploieşti, am stat, la un moment dat, în acelaşi loc, dar nu ştiam ce e aia actorie, pentru că mă uitam la filme şi spuneam, „uite-l pe Nea Toma”, nu mă gândeam ce înseamnă lucrul acesta. Voiam să mă fac pompier, călăreţ, tot felul de lucruri absolut normale, poliţist, de fapt nu, miliţian. Pe vremea aia erau miliţieni. Şi prin clasa a patra ştiu foarte bine că am fost pus să scriu „ce ai vrea să te faci când o să fii mare”, cu gândul că acele lucruri se vor păstra. Nu ştiu dacă le-a păstrat cineva, publice nu au fost făcute, dar ştiu foarte bine ce am scris: cascador şi informatician.

C.A.D. Meseria de cascador intră in lumea actorilor de teatru şi film, deci aţi fost pe aproape.

C.J. Cascador pentru că îmi plăcea să mă arunc, să sar prin nisipuri, în apă, peste tot, să mă caţăr prin copaci; credeam că fac cascadorii.

C.A.D. Şi din toate păţaniile dumneavoastră nu s-au transformat câteva şi în cascadorii?

C.J. Ba da, n-am să uit niciodată că, în liceul unde învăţam, medicul stomatolog, o doamnă, îşi uitase cheile înăuntru şi nu mai putea deschide. Iar eu am luat-o până la etajul doi, ca Spiderman, nu apăruse Spiderman atunci (râde), mă rog, erau nişte cornişe acolo pe unde se putea urca, dar a fost o chestie absolut îngrozitoare, pentru că geamul era închis. De fapt, era o plasă ca aceea de ţânţari şi eu strigam „să sparg plasa?” şi de jos îmi spuneau „nu sparge plasa!”, iar eu mă gândeam cum mă mai dau jos, aceasta era cea mai mare problemă, atunci nu am înţeles cum e cu datul jos. Ştiam doar că trebuie să mă urc, nu şi că trebuie să cobor.

C.A.D. Şi de atunci aţi tot urcat?

   C.J.  Eh, nu ştiu dacă am urcat, m-am mai urcat eu aşa pe blocuri (râde).

   C.A.D. Povestiţi-mi atunci cum aţi devenit actor, dacă dorinţa de a face teatru nu a venit din copilărie.

C.J. Brusc. Eram o fire foarte rebelă..

C.A.D. Nu că acum n-aţi fi tot așa…

C.J. Da, când spun asta mă refer şi la vremuri, la timpuri, erau nişte ani dureroşi. Era perioada de relaxare a adolescenţei mele, până în 1977, până la cutremur, până la tezele de la Mamaia ale lui Ceauşescu. Era bine şi îmi permiteam o groază de lucruri, inclusiv să ies cu radioul pe stradă, cu Europa Liberă. Acum pare o nimica toată, atunci era o mare frondă. Şi eram foarte căpos, nu puteam fi călcat pe coadă, nu-mi plăceau atitudinile superioare ale miliţienilor, ale oricăror structuri. Nu înţelegeam de ce, încă, se băteau elevii pe vremea aceea la şcoală, erau cazuri de profesori geniali, dar care îşi găseau chestia aceasta masochistă de a lovi elevul şi săream întotdeauna la treburi de genul acesta. Chiar am fost şi exmatriculat, în clasa a X-a, pe ceva asemănător, eram un fel de „haiducii lui Şapte cai într-unul”. Şi, de asemenea, se spuneau foarte multe bancuri, era o perioadă înfloritoare a bancurilor şi mie   nu-mi plăcea să spun bancurile ca toţi ceilalţi; aveam tendinţa de a le interpreta, de a-l face pe Bulă într-un anumit fel, de a face o babă într-un fel şi, başca, eram şi pasionat de poezie. Şi, la un moment dat, într-o seară, ne adunăm la o cofetărie, care era lipită de o terasă unde se bea bere, pietriş pe jos, copaci în mijlocul cofetăriei, o minunăţie pe Bulevardul Castanilor din Ploieşti, pentru că sunt ploieştean „miliard în sută”. Şi noi, acolo, cu cei doi, trei lei pe care îi aveam, beam limonadă şi, ca să ne distrăm, cântam; şi unul făcea precum chitara, altul ca trompeta, ca tobele şi într-o zi mi-a revenit rolul să versuiesc pe cântece, un fel de rapp al zilelor noastre, dar atunci era altceva. Şi am tot inventat versuri, am început să fac şi personaje şi toţi mi-au zis că sunt bun de teatru. Dar eu nici nu voiam să aud. Însă, a apărut, între timp, un concurs de poezie, iar eu am văzut afişul cum ar veni astăzi pentru concursul care avea loc a doua zi. Cerinţele erau că trebuia să spui un număr de poezii, se dădeau şi câteva nume de scriitori şi pentru că de la noi din liceu nu dorea să concureze nimeni mi-am zis „fir’ar să fie, hai să mă apuc să învăţ poezii”. Memoria mi-era bună pe vremea aia, dar în orice caz nu era uşor să înveţi, mi-am ales şi o poezie de Păunescu. Pe scurt, mă duc la concurs, credeam că o să am emoţii, pentru că nu ştiam perfect textul, îmi alesesem două poezii mai scurte şi una lungă, numai că acolo mai scria ceva jos: „şi o poezie la alegere din ce vreau eu”. Am ajuns pe scenă, le-am spus, m-am dezlănţuit rău de tot în toată afacerea asta, am băgat la Păunescu o strofă care nu exista nicăieri. Termin, mulţumesc, dau să plec şi aud din juriu că mi se cere să spun poezia la alegere. Zic, care poezie la alegere?

C.A.D. Cum simţeaţi concursul? Cum erau concurenţii dumneavoastră?

C.J. Concurenţa era destul de ciudată, erau două fete foarte bune, una dintre ele era o poetesă senzaţională, bolnavă de leucemie şi, tocmai de aceea, atrăgea foarte mult atenţia. Şi am ascultat-o şi era sensibilă, mi-a plăcut, dar am constatat că, de fapt, concursul era pentru ea.

   C.A.D. Deci aşa a început cariera dumneavoastră, dintr-o provocare a prietenilor, dintr-o joacă, pentru că tot vorbeam mai devreme despre fineţea jocului şi cât este de important să înţelegi, de fapt, că jocul este ceva serios, îţi trebuie un anumit rafinament ca să înţelegi jocul dincolo de copilărie. Am ajuns în călătoria dumneavoastră în lumea teatrului la Satu Mare, unde aţi montat piesa „Iona” cu care de altfel aţi şi câştigat premii.

C.J. Aşa este, am făcut şcoala la Satu Mare. Facultatea de teatru e o chestie mai ciudată, implică foarte mult libertinaj, aşa văd alţii, dar era foarte mult de lucru, pentru că te luptai cu tine, cel pe care nu-l cunoşti. Bătălia era imensă, v-am spus, mergeam într-un fel; o profesoară extraordinară mi-a spus: „Puiu, nu poţi să mergi aşa, eşti actor. Închipuie-ţi că ai un băţ înfipt în fund”. Sună amuzant, dar numai închipuirea, ideea că s-ar putea să ţi se întâmple o chestie groaznică, până la urma urmei, te făcea să realizezi că are dreptate. Şi aşa, mi s-a îndreptat mersul în foarte scurt timp. Puterea de convingere printr-o chestie… Să ai un băţ în fund. Noi eram nişte copii, trebuia să luăm totul de la început, să învăţăm să mergem. Şi după, am rămas acolo, 11 ani, deşi iniţial trebuia să stau doar 3. Au fost cei mai puternici ani din viaţa mea.

 

Meserie sau pasiune?

 

Adrian Pintea spunea că actorii sunt dovezi vii ale faptului că sufletul există, iar întrebarea care se cere ar fi: se poate face teatru mecanic? Cu experienţa de atâţia ani şi atâtea roluri jucate, Corneliu Jipa spune că da, se poate face teatru mecanic şi ne dă exemplul teatrului german, care era de o acurateţe groaznică, toate trăirile erau perfect disimulate, dar ne spune, mai ales, că depinde de imaginea plastică ce se desfăşoară în faţa ochilor.

 

C.J. Teatrul mecanic dă şi el suflet, rezultatul este mai important. Au fost spectacole în viaţa mea în care, poate, nu m-am rostogolit în pasiune.

C.A.D. Pentru că tot am vorbit despre suflet, ce se crede că îl găsim în interiorul nostru, undeva în zona inimii, aş vrea să faceţi o introspecţie şi să-mi spuneţi cum vă definiţi ca actor, pentru că v-am văzut în multe roluri negative. Ultimul, să zicem, este cel al criminalului din piesa „Zece negri mititei”, care se joacă la Teatrul Municipal Târgovişte.

C.J. Aşa vrea autoarea, pentru că eu, de altfel, sunt un om bun. Lăsând gluma la o parte, vreau să vă spun că nu intru uşor în niciun rol. Sunt acuzat, uneori, ca mie mi-e mai simplu, poate că „de vină” e experienţa, dar nu, nu mi-e simplu. Nu-mi place să arăt, dar mă chinui, mă chinui foarte mult. La un moment dat este dureros sa-ţi dai seama că nu ştii unde duci personajul, mai e şi legătura cu regizorul, care îşi doreşte un punct de vedere, normal, sunt multe.

C.A.D. Dar cum reuşeşte un actor să treacă peste problemele zilnice şi să facă un rol într-o comedie dacă are supărări personale?

C.J. Ce legătură are una cu alta? E alt spaţiu, e altă lume. Eu, personal, aştept mult mai mult întâlnirea cu spectacolul decât întâlnirea cu viaţa zilnică. Sigur, nu tot timpul, pentru că te mai doare o măsea, un picior, dar trebuie să mă duc la muncă, aşa cum se zice în popor.

 

Teatru vs. Film

 

 

   C.A.D. Am vorbit, până acum, despre actorul de teatru Corneliu Jipa, însă dumneavoastră aveţi o importanţă experienţă şi în film. Cum este filmul faţă de teatru?

C.J. Filmul este „foarte repede” faţă de teatru. De fapt, este cam acelaşi lucru, dar comprimat. N-ai timp de repetiţii, ca la teatru, şi atunci mergi foarte mult pe instinct. Îţi trebuie un regizor foarte bun, care să-ţi explice din foarte puţine vorbe  şi gesturi ce vrea de la tine. Eşti un fel de sclav al regiei în film. Am învăţat să mă mişc în film, pentru că un gest larg din teatru, în film devine, poate, doar o privire. Și mai este şi atenţia pe care ţi-o acordă echipa şi atunci te duci altfel în lucru. Toţi vor să-ţi fie bine. Mai ales pentru că la ultimul film am jucat în sălbăticie, în Bosnia şi în zona Herculane, de la noi, deci în condiţii grele, nu e ca     într-un oraş, era pustiu, jalnic de pustiu şi trebuia să fac nişte cascadorii, iar echipa de cascadori cehi mi-a arătat care îmi sunt limitele, dar m-a şi ajutat foarte mult, pentru că trebuia să fac nişte căderi în apă, rafting etc. Important este pentru diferenţa dintre teatru şi film că filmul te învață la concizie. Înveţi multe lucruri benefice pentru teatru, din film. Dar şi reciproca este valabilă. Repeziciunea cu care gândeşti, în teatru, te ajută în film foarte mult.

   C.A.D. Dar, în film vă lipseşte publicul, contactul cu publicul?

C.J. Nu, o să-mi sară foarte multă lume în cap, dar nu… Eu nu joc pentru public, joc pentru mine. Dacă nu-mi place mie ceea ce fac, nici nu mă prezint. Dacă nu am bucuria de a mă juca, pentru că lumea vrea să vadă o bucurie de a juca, eu nu pot să mă bucur doar pentru tine; eu acum sunt vesel pentru tine sau sunt trist pentru tine. Nu, nu! O fac pentru mine, mie îmi place să mă răscolesc. Dar, bineînţeles că fără public nu se poate, pentru că este o artă a tuturor simţurilor…