RĂZBOIUL DE LÂNGĂ NOI – Alexandru ȘTEFĂNESCU – Revoluția Demnității

În urmă cu exact nouă ani, o serie de episoade violente (soldate cu 123 de morți) au provocat schimbarea regimului de la Kiev. La acel moment era greu de crezut că cineva și-ar fi închipuit consecințele pe termen lung, cu impact planetar, a ceea ce s-a numit Revoluția Demnității.

În toamna anului 2013, Uniunea Europeană a propus includerea Ucrainei într-o „zonă a   liberului schimb, aprofundată și cuprinzătoare”, iar în lunile următoare a făcut demersuri pentru aderarea țării ca membru deplin. Bruxelles-ul considera aderarea benefică pentru dezvoltarea Ucrainei și parțial compatibilă cu interesele rusești în zonă căci, o economie puternică reducea dependența de împrumuturile rusești și reprezenta noi oportunități pentru numeroșii investitori ruși prezenți în Ucraina. Președintele ucrainean se declarase în mai multe rânduri, încă de la învestire, susținător al aderării, iar majoritatea parlamentarilor votaseră în favoarea acordului de asociere.

De la Kremlin lucrurile se vedeau profund diferit. Ucraina în Uniunea Europeană însemna un stat-cheie mai puțin în proiectata Uniune Economică Eurasiatică gândită de Moscova. La acel moment nu existau bariere comerciale între Rusia și Ucraina, iar aderarea ar fi permis accesul statelor Uniunii Europene la economia Rusiei, fără taxe vamale. Mai mult, aderarea era văzută ca un pas major către o viitoare includere în NATO.

Rememorând discuțiile cu Ministrul de Externe rus, președintele Comisiei Europene, Barosso, va afirma: „Eram perfect conștienți de toate riscurile. Am vorbit cu Putin de mai multe ori… Dar ar fi trebuit să renunțăm? Ar trebui să spunem: Bine, Vladimir, Ucraina e a ta, fă ce vrei?”. Poziția fermă a Comisiei Europene, nu a descurajat Kremlinul. În decembrie 2013, Statul Major rus pregătea o operațiune militară pentru păstrarea administrației pro-ruse de la Kiev, iar discuții cu reprezentanții parlamentelor zonale din regiunile cu populație rusofonă fuseseră inițiate pentru a pregăti un curs de acțiune în cazul unei decizii favorabile aderării.

Imagine din timpul Euromaidanului (sursa: Facebook – General Staff of the Armed Forces of Ukraine)

La 13 noiembrie 2013, la Vilnius, președintele Ianukovici a refuzat semnarea acordului de asociere al Ucrainei la Uniunea Europeană. Trei ani mai târziu, într-un interviu pentru documentarul lui Oliver Stone, „Ucraina în flăcări”, Ianukovici va declara că a încercat inițial negocieri cu Fondul Monetar Internațional, dar condițiile acestuia (majorarea tarifelor la electricitate și gaze naturale) au fost inacceptabile. Uniunea Europeană se oferise să ajute Ucraina cu 610 milioane euro, sumă condiționată de efectuarea unor modificări legislative. În contrapartidă, președintele ucrainean obținuse de la liderul rus un credit „necondiționat” de 15 miliarde USD și gaz la preț redus. Așa că a pus pauză negocierilor cu Europa. Trebuia acum să-și convingă concetățenii că a făcut o alegere avantajoasă. La 21 noiembrie, Maidanul (Piața Independenței) din Kiev și bulevardele apropiate au cunoscut manifestații uriașe împotriva deciziei lui Ianukovici. Deși a debutat ca un protest pașnic, cu câteva mii de participanți, al Treilea Maidan a degenerat în violențe după ce, în noaptea de 30 noiembrie 2013, împotriva celor câteva sute de studenți rămași în piața s-a intervenit cu brutalitate. Atât Ianukovici cât și Ministrul Afacerilor Interne au negat darea unui astfel de ordin, cel din urmă afirmând că a aflat de intervenție abia dimineața, după ce a deschis televizorul. În versiunea lor, grupuri organizate de Sectorul de Dreapta (organizație considerată neo-fascistă) au atacat forțele de ordine, provocând reacția acestora, iar numărul mare de jurnaliști prezenți ar indica o acțiune pregătită pentru a inflama populația. În ziua următoare mișcarea a căpătat o amploare nemaivăzută, replică a societății civile la dezastroasa decizie a autorităților. Prezența forțelor de represiune nu a descurajat manifestanții, curând ei primind sprijinul ucrainenilor din vestul țării, dar și al politicienilor și mass-mediei din Occident, mai mulți congresmeni americani ținând discursuri în piață.

Ca și în cazurile anterioare, noul Maidan se vedea diferit de la Moscova și din capitalele vestice. Dacă pentru occidentali, manifestațiile reprezentau un demers democratic, pro-european, ce trebuia încurajat, pentru Kremlin ele erau acțiunile unor huligani, infractori și fasciști, finanțați de unii oligarhi și dirijați de serviciile secrete britanice și poloneze. Gestul subsecretarului de stat american, Victoria Nuland, de a împărți personal alimente celor ce stăteau în corturi în Maidan, a fost perceput drept o conspirație americană – termen folosit la buletinele de știri ale posturilor rusești. În dialogul cu Oliver Stone, Ianukovici va numi Ambasada SUA din Kiev „cartierul general al întregului proces” și că desele sale discuții telefonice cu vice-președintele Joe Biden nu au schimbat cu nimic lucrurile.

Manifestațiile s-au întins pe toată perioada lunii ianuarie, căpătând o formă tot mai violentă. În dimineața zilei de 22 ianuarie 2014 tânărul și înflăcăratul protestatar de origine armeană, Serghei Nigoian, unul dintre primii și cei mai sinceri manifestanți, a fost ucis în condiții misterioase, devenind primul martir al Euro-Maidanului. A urmat fatidica zi de 20 februarie, când împușcarea unor manifestanți de către lunetiștii Berkut nu a făcut decât să sporească protestele. Cu acordul Uniunii Europene, miniștri de Externe ai Poloniei, Germaniei și Franței au plecat la Kiev pentru a media conflictul. Pe 20 februarie 2014 ei au discutat cu președintele Ianukovici, cerându-i demisia. În timpul discuției, Ianukovici a fost apelat de la Kremlin, acțiune ce se pare că l-a făcut să accepte ideea demisiei, către sfârșitul anului. Cei trei miniștri occidentali au purtat discuții și cu liderii protestatarilor, Vitali Kliciko, Oleg Tiagnibok și Arseni Iațeniuk, ajungându-se la un acord între opoziție și administrația Ianukovici, în ziua de 21 februarie. Ianukovici a promis reintroducerea Constituției din 2004, redarea vechilor puteri Radei ucrainene, constituirea unui guvern de uniune națională și organizarea de noi alegeri prezidențiale până în decembrie 2014. Forțele de ordine Berkut urmau să fie retrase în după-amiaza acelei zile și ostilitățile să fie încheiate.

Imagine din timpul Euromaidanului (sursa: Facebook – General Staff of the Armed Forces of Ukraine)

 

Peste noapte noi proteste au zguduit Kievul. Deja decis să fugă, Ianukovici a luat toți banii pe care îi putea transporta și s-a refugiat în Rusia. „Serviciile de Informații știau de existența unor mercenari a căror misiune era să-l execute pe Ianukovici. Am cerut președintelui Putin permisiunea să trec în teritoriul rus…Pe 24 februarie am sosit în Rusia”, va spune el mai târziu. Exact la timp pentru că, la câteva ore, mulțimea a pătruns în reședința sa de la periferia capitalei, iar televiziunea de stat a difuzat un reportaj despre averea sa dobândită ilicit. La 22 februarie 2014 Rada Supremă a votat în unanimitate (au fost prezenți 328 din cei 450 de parlamentari) demiterea lui Ianukovici și alegerea unui cabinet provizoriu condus de Arseni Iațeniuk, recunoscut rapid de cancelariile occidentale. Noul guvern a semnat acordul de asociere cu Uniunea Europeană și a desființat forțele de represiune Berkut. La sfârșitul lunii mai, alegerile prezidențiale l-au dat câștigător detașat pe Petro Poroșenko (candidat independent, susținut de partidul lui Vitali Kliciko), om de afaceri ce finanțase Euromaidanul și a cărui televiziune, Kanal 5, jucase un rol important în mobilizarea protestatarilor.

Pentru Putin lovitura de stat a fost pe cât de neașteptată, pe atât de năucitoare. Peste noapte Rusia pierduse Ucraina din cauza lipsei de fermitate a președintelui pro-rus. Dar Kremlinul mai avea un as în mâneca: în regiunile din sudul și estul Ucrainei, demiterea nu fusese bine primită și începuseră proteste contra „fasciștilor ce ocupaseră Kievul”. Pe 23 februarie 2014, Putin a hotărât „să redea Crimeea Rusiei” – primul pas în agresiunea militară contra Ucrainei.

 

Alexandru ȘTEFĂNESCU  este doctor în istorie, Șef Serviciu Relații cu Publicul la Biblioteca Județeană „I.H.Rădulescu” – Dâmbovița și profesor la Colegiul Național „Constantin Cantacuzino”, din Târgoviște…