Crimeea reprezintă doar 2% din uriașul teritoriu rus (care acoperă nu mai puțin de 9% din suprafața terestră a globului), dar anexarea ei a reprezentat momentul 0 al actualului război ruso-ucrainean. Peninsula s-a aflat constant în centrul atenției în ultimele săptămâni, iar conducerea de la Kiev nu a renunțat niciun moment la acest teritoriu, pe care Rusia îl consideră parte integrantă.
După spectaculoasa avariere a podului peste strâmtoarea Kerci, la 29 octombrie 2022, la ora 4 dimineața un atac cu 9 drone aeriene și 7 navale a avariat fregata Amiral Makarov (noua navă-amiral a Flotei Mării Negre, după scufundare crucișătorului Moskva) și alte două nave aflate în baza de la Sevastopol. Moscova a denunțat atacul drept unul terorist și a acuzat Marina Britanică de planificarea sa și de pregătirea militarilor ucraineni din cadrul Centrului 73 pentru Operațiuni Maritime Speciale. Mai mult, considerând că lansările s-au făcut de pe o navă ce transporta cereale, Rusia a denunțat și acordul ce permitea tranzitul grânelor ucrainene prin Marea Neagră, acțiune deosebit de periculoasă atât prin potențialul escaladării conflictului (navele ucrainene cu cereale navighează sub escorta navelor militare turce), cât și prin consecințele economice și umanitare dramatice, mai multe țări sărace depinzând de acest comerț.
Peninsulă de importanță strategică în controlul Mării Negre, în secolele anterioare, Crimeea nu justifică din punct de vedere militar sacrificiile făcute de Rusia pentru anexarea ei. Iar primul sacrificiu a fost aruncarea, dintr-o singură lovitură, a imaginii de „soft power” și partener stabil al economiilor occidentale, abil construită în ani de zile. În fatidicul an 2014 – considerat de mulți primul an al războiului ruso-ucrainean – podul peste strâmtoarea Kerci era un ambițios proiect comun ruso-ucrainean, flota rusă deținea o bază navală la Novorosiisk, mai modernă decât cea de la Sevastopol, iar superioritatea ei în Marea Neagră, atât ca număr de nave, cât și ca putere de foc, era incontestabilă. Ținând cont de faptul că Marea Neagră este un „lac uriaș”, a cărei ieșire prin Bosfor și Dardanele este controlată de Turcia, iar modernele rachete de croazieră plasate pe nave sau pe țărmul rusesc pot atinge aproape orice punct al ei, se observă că interesele strategice rusești aveau prea puțin de a face cu Sevastopolul.
Cu toate acestea, protestele de la Kiev și fuga președintelui Ianukovici creaseră un climat de instabilitate în Ucraina de care se putea profita, iar Putin a intuit oportunitatea. În seara zilei de 23 februarie 2014, președintele rus asistase încântat la Ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice de la Soci și puțini ar fi bănuit că, în aceeași dimineața, hotărâse o acțiune decisivă pentru viitorul Rusiei. În acea dimineață fatidică, conform propriei declarații, la reședința sa din Novo-Ogariovo le-a spus celor prezenți, membri ai Consiliului Național de Securitate (Serghei Șoigu, Nikolai Patrușev, Aleksandr Bortnikov și Serghei Ivanov) că este momentul să redea Crimeea Rusiei.
„Omuleții verzi” fără însemne ocupând instituțiile-cheie din Crimeea (sursa: wikimedia)
La 5 zile după fuga lui Ianukovici, la 26 februarie, în fața parlamentului regional din Crimeea (pentru că peninsula se bucura de autonomie în cadrul Ucrainei) au izbucnit confruntări între reprezentanții noii conduceri ucrainene și demonstranții pro-ruși. A doua zi, forțe înarmate, în uniforme fără embleme, au ocupat parlamentul din Simferopol și au forțat decizia pentru organizarea unui referendum privind separarea de Ucraina. Aceste forțe speciale, recunoscute mai târziu de Rusia, au ocupat rapid instituțiile cheie, preluând controlul în peninsulă.
Replica Uniunii Europene a venit la 6 martie 2014, când persoanele responsabile de secesiunea Crimeii suferă primul val de sancțiuni. Opoziția occidentală nu a împiedicat conducerea rusă în planurile sale: la 16 martie organizându-se un referendum în peninsulă, în urma căruia 95,5% din votanți s-au pronunțat pentru aderarea Crimeii la Rusia. Două zile mai târziu, Putin oficializa anexarea peninsulei printr-o ceremonie la Kremlin. Discursul său cu această ocazie includea și un apel către ucraineni: „Doresc să mă ascultați, dragi prieteni. Nu le dați crezare celor care vă sperie în legătură cu Rusia, care strigă cât îi țin puterile că după Crimeea vor urma alte regiuni. Nu vrem să divizăm Ucraina, nu avem nevoie de așa ceva.” Două săptămâni mai târziu, separatiștii din estul Ucrainei proclamau Republicile Populare Donețk și Luhansk.
Întâmplător, Igor Ghirkin, cel care comandase forțele speciale în Crimeea și asigurase ca „deputații de încredere” din Parlament pot lua deciziile „corecte din punct de vedere politic”, acționa în Donbas, unde locuitorii nu aveau vreun gând să ia armele contra conducerii de la Kiev. „Eu am apăsat pe trăgaciul războiului!… Dacă divizia noastră nu ar fi trecut granița, rezultatul ar fi fost același ca la Harkov sau Odessa…câteva zeci de morți, arși, arestați. Și cu asta s-ar fi încheiat.” O declarație cinică și plină de mândrie a ofițerului rus, în ziarul Zavtra, la doar câteva luni după evenimente (noiembrie 2014).
Alexandru ȘTEFĂNESCU este doctor în istorie, Șef Serviciu Relații cu Publicul la Biblioteca Județeană „I.H.Rădulescu” – Dâmbovița și profesor la Colegiul Național „Constantin Cantacuzino”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
