RĂZBOIUL DE LÂNGĂ NOI – Alexandru ȘTEFĂNESCU – Două victorii pentru Putin

În data de 16 februarie 2024, Vladimir Putin a repurtat două mari victorii: una contra ucrainenilor, prin ocuparea orașului Avdiivka și alta contra speranțelor rușilor la democrație, prin uciderea lui Alexei Navalnîi. Opozantul rus, deși închis în cel mai cumplit penitenciar al Siberiei (IK-3 „Lupul polar”), reprezenta un simbol al opoziției contra regimului de la Kremlin și ultima pâlpâire a speranțelor tinerilor ruși într-o Rusie democratică. Prin uciderea sa, Putin a vrut să arate că jocul de-a democrația s-a încheiat. Cu o săptămână înainte, Comisia Electorală Centrală a respins candidatura lui Boris Nadejdin, unicul candidat la președinția federației care se opunea războiului și pentru susținerea căruia mii de ruși stătuseră la coadă zile întregi pentru a da semnături. Familiei lui Navalnîi nu i s-a permis nici măcar ridicarea trupului celui decedat, iar sutele de ruși care au ieșit în marile orașe rusești pentru a-i aduce un ultim omagiu au fost risipiți sau arestați de către poliție. Faimosul opozant a fost, în final, înmormântat la Moscova, la două săptămâni după deces, mii de ruși aducându-i un ultim omagiu. În ziua în care a fost anunțat decesul lui Navalnîi, fotograful Dmitri Markov – cunoscut pentru fotografiile sale, devenite imagini-simbol pentru opozanții lui Putin – a fost găsit mort în propria casă.

Evoluția frontului în zona Avdiivka în zilele de 15 și 16 februarie 2024

   La Avdiivka, după ce rușii au reușit să pătrundă în sudul orașului, conducerea ucraineană a încercat să limiteze breșa prin lansarea unor contraatacuri cu elemente blindate din Brigăzile 47 și 116 Mecanizate. Pătrunderea a fost limitată, dar vechile poziții defensive nu au putut fi recuperate. A urmat penetrarea pozițiilor din nord-estul orașului. În noaptea de 10 spre 11 februarie, profitând de ceața ce acoperea orașul și împrejurimile, rușii au atacat în mai multe sectoare. În sud, un atac pornit din Opytne a dus la cvasiîncercuirea apărătorilor care rezistaseră în baza antiaeriană Zenit, militarii Corpului 1 Armată rus înaintând 500 metri și lăsând apărătorilor un culoar de retragere lat de doar 700 m. Apărătorii bazei au avut două tentative de a ieși din încercuire. Prima: în noaptea de 14 februarie un grup de 10 soldați a încercat să treacă dar a fost surprins de focul artileriei care a ucis 7 și rănit 3. A doua: în noaptea de 15 februarie toți apărătorii care se puteau deplasa, împărțiți în grupe, au reușit să străbată distanța de 1 km ce le-a permis ieșirea din încercuire. În bunker au rămas doar 6 răniți care nu au putut fi evacuați, despre care mai târziu s-a aflat că au fost uciși de ruși.

   În nord, în zilele de 8 și 9 februarie un alt atac a permis ocuparea trecerii peste calea ferată (care constituise o barieră defensivă pentru câteva zile) și atingerea unor poziții avansate la doar 200 m est de principala rută de aprovizionare folosită de ucraineni. Ar fi fost un moment bun pentru ordonarea retragerii din oraș, dar comandamentul ucrainean a încercat stabilizarea situației prin trimiterea Brigăzii 3 Asalt „Azov”. În data de 10 februarie, comandantul forțelor din sectorul Avdiivka, generalul Aleksandr Tarnavski a anunțat trimiterea de întăriri. Probabil, Sîrski încerca replicarea acțiunii sale din anul anterior, când apăra Bahmutul: contraatacul cu trupe de elită pentru reducerea pătrunderilor rusești și crearea unui culoar suficient de larg pentru retragerea forțelor ucrainene. La Bahmut acțiunea a reușit în fața mercenarilor Wagner care dispuneau de sprijin aerian și artileristic redus. La Avdiivka aviația rusă era extrem de activă și bombarda orașul fără încetare cu bombe de mari dimensiuni. Mai mult, c. 7 000 de ucraineni erau pe cale să fie încercuiți pe un sector de front unde rușii aveau c. 50 000 de militari. Unitățile Brigăzii 110 Mecanizate care apăraseră orașul de doi ani au început retragerea pe timp de noapte, pentru a profita de contraatacurile executate de Brigada 3 Asalt în zona fabricii de cocs. Într-un astfel de contraatac, în data de 12 februarie a fost ucis căpitanul Andrei Isra. Misiunea soldaților din „Azov” a fost complicată și de lipsa unor lucrări defensive solide în centrul și vestul orașului, care le-ar fi permis o stabilizare cel puțin temporară a situației. Mai mult, în data de 13 februarie rușii au lovit o bază ucraineană în satul Selitovo care adăpostea câteva sute de soldați destinați contraatacului.

   Bătălia pentru Avdiivka a fost decisă de penetrarea apărării din sectorul central al orașului (zona gării) – cel mai important pentru apărarea orașului, deoarece făcea legătura între celelalte sectoare defensive-cheie pe care ucrainenii le mai controlau: Fabrica de cocs din nord, cartierul de blocuri Kimik și baza antiaeriană Zenit din sud. În zilele următoare ucrainenii nu au reușit să restabilească soliditatea frontului. Unități din Garda Rusă și Corpul Voluntarilor Ruși au atacat continuu, lărgind breșa și reușind să taie în două orașul. În paralel, aviația rusă a acționat nestânjenită, aruncând în doar câteva zile peste 500 de bombe FAB de mare putere care au dărâmat pozițiile ucrainene și au limitat posibilitatea apărătorilor de a manevra și a contraataca.

   În data de 15 februarie, rușii tăiaseră efectiv Avdiivka și principala cale de aprovizionare și ajunseseră la 1,3 km de satul Lastocine și la 600 m de unicul drum ce le mai rămânea apărătorilor ucraineni din sud pentru a se retrage. Un ofițer al Brigăzii 110 Mecanizate va declara pentru BBC News că rămăseseră complet fără muniție pentru artilerie și se apărau doar cu puștile. Pozițiile deținute de Brigada Azov fuseseră pierdute, iar rușii puteau învălui parțial clădirile fabricii de cox. În aceeași zi fatidică au fost retrase și o bună parte dintre trupele ucrainene ce țineau pozițiile de la vest de Avdiivka. Ultimele lupte pentru Avdiivka   s-au dus în ziua de 16 februarie, rușii ocupând parcul central, o parte din districtul industrial și câteva din clădirile fabricii de cocs. În ciuda unui raport de forțe total defavorabil, estimat la 7 la 1 în favoarea rușilor (din Brigăzile 74 și 114 Infanterie Motorizată), militarii Brigăzii Azov au reușit să reziste suficient cât să permită retragerea majorității apărătorilor din oraș. Conform unui canal de Telegram care monitoriza pierderile rusești, doar în acea zi 1200 de ruși își pierduseră viața, mulți alții fiind grav răniți.

   În noaptea de 16 spre 17 februarie, majoritatea pozițiilor din oraș fuseseră abandonate, ultimele formațiuni organizate ale apărătorilor regrupându-se în cartierul de blocuri din vestul localității, numărul militarilor fiind estimat la 1 500 – 2 000. Noaptea aceea s-a dovedit ultima în care se mai puteau retrage. Retragerea din Avdiivka s-a dovedit extrem de dificilă, multe unități fiind nevoite să parcurgă pe jos, pe un teren expus tirului artileriei ruse și atacurilor cu drone, distanțe de până la 5 km. Astfel de mișcări, executate cu precădere noaptea, s-au transformat într-o fugă dezordonată sub tirul inamic, pierderile fiind consistente. Pentru a face situația și mai grea, rușii au plasat mine pe calea de retragere, folosind sistemele de minare la distanță. Au fost cazuri în care trupele și-au abandonat pozițiile după ce au remarcat retragerea Brigăzilor de elită Mecanizate 47 și 110. Câțiva dintre apărători au aflat de ordinul de retragere abia după anunțul făcut de generalul Sîrski. Cantități însemnate de muniție și chiar câteva documente cu specific militar nu au fost distruse  și au căzut în mâinile rușilor – dovadă a haosului din timpul retragerii.

   În tot acest haos, intervenția Brigăzii 3 Asalt „Azov” a permis retragerea a cel puțin 3000 dintre militarii ce ținuseră Avdiivka. „Azovții” au rezistat eroic în fabrica de cocs și în zona industrială din vestul localității, păstrând deschisă calea de retragere și evitând un dezastru de proporții. A căzut alături de mulți camarazi Andrei „Stitch” Triuhan, veteran al bătăliilor pentru Kiev, Soledar și Bahmut, în vârstă de doar 20 de ani.

 

Alexandru ȘTEFĂNESCU este doctor în istorie, Șef Serviciu Relații cu Publicul la Biblioteca Județeană „I.H.Rădulescu” – Dâmbovița și profesor la Colegiul Național „Constantin Cantacuzino”, din Târgoviște…