Trasarea granițelor fostelor republici sovietice pare să fi avut în vedere faptul că, pe lângă grupul etnic majoritar, să existe și cel puțin un grup etnic minoritar, rusofon, rusofil, cu tendințe separatiste. În perioada post-URSS, aceste grupuri minoritare (de multe ori finanțate și chiar înarmate de Moscova) au fost folosite de Kremlin pentru a spori controlul sau a exercita presiuni asupra fostelor republici sovietice, când acestea încercau să iasă din sfera de influență rusă.
În cazul Georgiei, Munții Caucaz sunt cunoscuți pentru diversitatea grupurilor etnice ce-i populează. În granițele acestei republici se întâlnesc patru grupuri etno-lingvistice: kartvelieni (georgieni), circassieni (abhazi), indo-europeni (oseți, armeni), turcici (azeri). În era sovietică, republicile cu o asemenea diversitate etnică includeau așa numitele republici socialiste sovietice autonome ale grupurilor etnice minoritare, Georgia având trei astfel de structuri: Abhazia, Oseția de Sud și Adjaria.
La momentul declarării independenței sale (9 aprilie 1991) – Georgia a fost prima republică caucaziană care s-a rupt de URSS – existau deja conflicte inter-etnice în desfășurare în Abhazia (din 1989) și Oseția de Sud (din 1991). A urmat încercarea restricționării autonomiei celor două republici, o lovitură de stat ce a dus la exilarea președintelui și un război civil (1991-1993) ce au destabilizat profund țara pentru un deceniu. În septembrie 1993, trupele georgiene au fost alungate de separatiști (susținuți de Moscova) din Abhazia, iar aproape jumătate din populația regiunii (c.250 000 de georgieni) a părăsit zona sau a fost ucisă, lăsându-i pe abhazi (inițial doar 18% din populație) drept principalul grup etnic. În următorii 17 ani, cele două regiuni au existat ca două entități separate, cu legături tensionate și fragile cu Georgia, demonstrând o tot mai mare încredere în Rusia. Conflictul a înghețat în deceniul în care Eduard Șevarnadze a fost președinte, Georgia făcând parte din Comunitatea Statelor Independente condusă de Moscova. Sub Putin, cetățenii lor au primit pașapoarte rusești, iar forțele de menținere a păcii, alcătuite de militari ruși, asigurau liniștea în regiuni. Totuși, Putin nu dorea ruperea lor de Georgia, ci doar păstrarea autonomiei lor, fiind interesat să aducă argumente în favoarea separatiștilor ceceni.
La sfârșitul anului 2003, Revoluția Trandafirilor (serie de proteste antiguvernamentale generate de fraudarea alegerilor) l-a adus la putere pe Mihai Șaakașvili, lider al grupării pro-europene și pro-americane. Investițiile occidentale au început să curgă în Georgia, iar în mai 2005 a fost inaugurat oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan – al doilea ca mărime din lume – prin care occidentalii aveau acces la petrolul din Marea Caspică, afectând monopolul rusesc. Pentru republica caucaziană era un pas important în afara sferei de influență ruse și o garanție pentru viitorul ei economic și politic. În anul următor, Șaakașvili a retras Georgia din Consiliul Apărării al Comunității Statelor Independente, iar trupele ruse au rămas doar în Abhazia și Oseția.
Ca și Ucraina, deși solicitase primirea în NATO și se bucura de simpatia președintelui american Bush, la summit-ul de la București Georgia nu a primit Planul de Acțiune pentru Aderare. Opoziția Germaniei, Italiei și Franței, care, pe lângă menajarea intereselor rusești, nu-l considerau pe Șaakașvili un lider democrat a contat mult în decizia finală. Nici conflictele înghețate din Abhazia și Oseția de Sud nu favorizau partea georgiană și Șaakașvili dorea lichidarea lor cât mai rapid.
După summit-ul de la București atitudinea Rusiei a devenit tot mai agresivă. Un decret din 16 august 2008, semnat de Putin în ultima sa lună ca președinte, permitea strângerea relațiilor diplomatice cu cele două regiuni separatiste. În aceeași lună, încă 1500 de militari ruși, cu armament greu, au fost detașați în Abhazia ca forță de menținere a păcii, fără consultarea părții georgiene. O dronă georgiană a fost doborâtă în timp ce survola spațiul aerian al Abhaziei, iar avioane rusești au pătruns în mai multe rânduri în regiunile separatiste. În iunie un alt contingent de militari ruși „neînarmați” a fost trimis în Abhazia să repare o cale ferată… ca gest umanitar. În iulie Armata 58 rusă (implicată în luna următoare în invazia Georgiei) a început exerciții militare ample (Kavkaz 2008) la granița de nord a republicii caucaziene.
Deși atât conducerea de la Kremlin, cât și liderii georgieni erau plecați în vacanță, în prima săptămână din august violențele au reizbucnit în Oseția de Sud: la 1 august a avut loc un atac asupra unei mașini a forțelor georgiene de menținere a păcii, urmat de tiruri de mortiere asupra satelor georgiene. În noaptea de 7 august, deși fusese avertizat de secretarul de stat american Rice să evite orice confruntare cu forțele ruse pentru că „nu va veni nimeni să vă ajute și veți pierde”, Șaakașvili a trimis trupe în capitala regiune osete Ținvali. Pozițiile separatiștilor au fost lovite, fiind înregistrate numeroase victime în rândul civililor, dar și al forțelor ruse de menținere a păcii.
Rușii urmăreau pedepsirea drastică a lui Șaakașvili pentru conduita sa pro-occidentală, dorind să dea un exemplu clar ce se întâmplă când un stat încearcă să iasă din sfera de influență sovietică. Nu în ultimul rând, Kremlinul considera că o acțiune militară ar fi blocat intrarea Georgiei în NATO – pe care noul președinte rus o considera foarte probabilă. Acum le oferise scuza de care aveau nevoie. Medvedev a ordonat trupelor rusești să treacă Munții Caucaz la 8 august, sute de tancuri revărsându-se prin tunelul Roki, susținute de 40 000 militari ruși. În ciuda unor acțiuni destul de prost coordonate care au provocat pierderi considerabile de ambele părți, armata rusă a respins trupele georgiene din Ținvali într-o singură zi, a bombardat portul Poti și a ocupat orașul Gori. Ofensiva spre Tbilisi a fost oprită la 12 august, după intervenția mediatoare a președintelui francez Sarkozy, din partea Uniunii Europene.
Convoi militar rus în Oseția de Sud (8 august 2008) Sursa: AFP/Getty images
Acordul efectiv de pace s-a încheiat la 16 august, fiind mediat de Medvedev, Sarkozy, și Condoleezza Rice, secretarul de stat american. Trupele rusești se retrăgeau de pe teritoriul ocupat al Georgiei, dar rămâneau în Abhazia și Oseția de Sud – autodeclarate republici independente, statut recunoscut de Rusia la 25 august 2008 și ulterior de Venezuela, Nicaragua și Transnistria.
După proclamarea așa-zisei independențe, cele două republici au devenit total dependente de protecția militară, dar mai ales de subvențiile și ajutoarele oferite de Moscova. Astăzi, sunt destui abhazi și oseți care regretă separarea de Georgia, căci „opțiune pro rusă” a adus (ca și în cazul Transnistriei sau al altor spații): instabilitate financiară, corupție generalizată, lipsa dezvoltării și a reformelor și o plecare masivă a tinerilor către Rusia, Europa de Vest sau chiar către Georgia.
Modelul războiului ruso-georgian îl vom vedea aplicat șase ani mai târziu, într-un context similar, în estul Ucrainei.
Alexandru ȘTEFĂNESCU este doctor în istorie, Șef Serviciu Relații cu Publicul la Biblioteca Județeană „I.H.Rădulescu” – Dâmbovița și profesor la Colegiul Național „Constantin Cantacuzino”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
