Încă din prima zi a invaziei, Vuhledar, o mică localitate la c.130 km sud-vest de Bahmut, a fost în centrul invadatorilor fiind bombardat cu muniție cu dispersie. Vuhledar este plasat la intersecția frontului estic, din Dionețk și al frontului sudic, din Zaporijie. După ce rușii au ocupat orașul Volnovaka, la 15 km sud-est de Vuhledar, acesta din urmă a intrat în raza de acțiune a artileriei lor, aprovizionată de singura cale ferată ce leagă Donbasul de Crimeea. Dar cum și reciproca este valabilă, calea ferată era expusă în anumite puncte la tirul artileriei ucrainene din Vuhledar. Deci ocuparea orășelului ar fi securizat una dintre cele mai importante artere logistice, capabilă să asigure aprovizionarea, dar și transferul rapid al trupelor de pe un front pe celălalt. Nici importanța economică a zonei nu ar trebui trecută cu vedere, pentru că, la nord-est de Vuhledar se află cele mai mari mine de cărbune din Ucraina, ce exploatează o rezervă estimată la 200 milioane tone. Cărbunele a fost și a rămas una dintre cele mai importante resurse energetice ale țării, furnizând 50% din energia electrică și venituri semnificative.
Rușii au avut trei tentative serioase de a ocupa Vuhledar – în zilele de 13 martie, 12 iulie și 27 august 2022 – toate eșuate, frontul stabilizându-se la sud de oraș. Atacurile au fost reluate la jumătatea lunii ianuarie 2023. Momentul nu a fost ales întâmplător: mercenarii Wagner obținuseră un succes intens mediatizat cucerind Soledar iar ucrainenii făceau eforturi să-și refacă defensiva. Era o bună ocazie pentru Armata Rusă să atace puternic pentru a egala succesul mercenarilor.
Plasat într-un teren plat și vast, sărac în localități, Vuhledar era unul dintre puținele orășele pe care era ancorată apărarea ucraineană în sud-vestul autoproclamatei Republici Populare Donețk. Apărătorii, estimați la c.1500 de militari, proveneau din două batalioane ale Brigăzii 72 Mecanizate. Deși fortificaseră orașul în limita posibilităților, dimensiunile sale reduse nu ofereau adăpost pentru un număr mai mare de militari. Apărarea se baza pe câmpurile de mine, plantate cu generozitate și blocurile înalte ce ofereau un bun câmp vizual asupra terenului lipsit de forme de relief înalte.
Planul de atac al rușilor nu diferea mult de cel folosit de mercenarii Wagner în ocuparea Soledarului. Pentru a obține o superioritate confortabilă în forțe (4 la 1) au fost alocate Brigăzile 40 și 155 Infanterie Marină. În rezervă erau dispuse Brigăzile 72 și 136 Infanterie Motorizată, Regimentul 123 Infanterie al Republicii Populare Donețk, unități de artilerie, recunoaștere și trupe speciale (Spetsnaz), care ridicau totalul forțelor ruse la c.20 000 militari. Se observă că, după mobilizare, rușii renunțaseră la Grupul Tactic Batalionar – formațiune folosită în prima parte a războiului – și reveniseră la structura tradițională articulată pe brigăzi (mari unități tactice bazate pe infanterie.
Atacul a început în noaptea de 24 ianuarie 2023, precedat de un violent bombardament de artilerie, suplinit de temutele aruncătoare de proiectile termobarice TOS-1, care a continuat și în zilele următoare. În data de 26 ianuarie orașul fusese lovit de 322 de proiectile și incendiat în bună măsură. Ofensiva a fost deschisă de pușcașii Brigăzii 155, urcați pe vehiculele de luptă BMP, care au înaintat sub protecția unei perdele de fum. Plecând din satul Mikilske ei au ocupat zona suburbană cu case (dacea) de la sud de Vuhledar, pentru a beneficia de protecția micilor clădiri. Înaintarea a continuat 2,5 km spre nord, către partea estică a orașului, unde pușcașii au coborât din vehicule sub protecția tunurilor acestora și a tancurilor de sprijin. Atacând în grupe de câte zece infanteriști ei au ocupat casă cu casă, solicitând, la nevoie, sprijinul subunităților de mortiere. La 27 ianuarie 2023 pușcașii erau la doar câteva sute de metri est de Vuhledar și au pornit asaltul direct asupra orașului. Acesta este momentul în care ucrainenii au dezlănțuit un foarte precis tir de artilerie, care a oprit nu doar atacul, dar a lovit și vehiculele de aprovizionare și sprijin (BMP-2 și BMP-3) din zona cu case. La vest de satul Mikilske, de unde pornise atacul inițial, este o altă așezare, Pavlivka – controlată parțial de ruși. Cum atacul dinspre est fusese blocat, rușii au încercat o manevră de învăluire dinspre vest, pornind din Pavlivka. Artileria ucraineană era însă deja în stare de alertă și tirului ei precis, ghidat de drone, a dezintegrat forțele atacatoare înainte să poată avansa. O altă tentativă de învăluire, la zeci de kilometri mai la vest, a fost oprită de Brigada 68 Vânători ucraineană, care apăra satele Zolota Niva și Precistivka.
Pe 28 ianuarie 2023 ucrainenii au lansat un puternic contraatac la est de Vuhledar, în zona cu case, anulând câștigurile teritorial obținute de ruși în patru zile de luptă. Concentrarea rapidă a rezervelor ucrainene (formațiuni din Brigada 35 Marină și Brigada 80 Asalt Aerian) a permis reducerea handicapului numeric, recuperarea teritoriului pierdut și respingerea contraatacului rus în 30 ianuarie.
Cum atacurile dinspre sud și vest au eșuat, comandamentul rus a decis să reîncerce o învăluire dinspre est. Pe 29 ianuarie, forțele ruse din Brigada 155 Infanterie Marină au înaintat la nord de Mikilske, la 5 km est de oraș, și au ocupat înălțimile care dominau mina de cărbuni și principala șosea de aprovizionare a Vuhledarului. Se deschidea astfel posibilitatea ocupării minei și a învăluirii orașului pe la nord. Dar avansul către mină s-a dovedit dificil, în condițiile în care tancurile și vehiculele de luptă ale infanteriei au trebuit să înainteze în coloană, pe poteca îngustă curățată de mine. În data de 6 februarie, Batalionul „Alga” al voluntarilor din Tatarstan, atașat Brigăzii 72 Infanterie Motorizată rusă, a fost trimis pe drumul curățat anterior de tancurile T-80 BV echipate cu plugul anti-mine KMT-7. Obuzierele americane M777 de 155 mm au lansat noile proiectile americane M483 RAAM, fiecare putând planta 9 mine antitanc operate de la distanță, refăcând astfel câmpul de mine, curățat anterior. Batalionul din Tatarstan nu a beneficiat nici de protecție împotriva dronelor, ceea ce a permis ucrainenilor să observe permanent lunga coloană de blindate. Cum vehiculul din frunte a fost lovit de o rachetă antitanc iar blindatele din spatele său au început să fie zguduite de explozia minelor, e cel mai probabil că rușii s-au considerat prinși sub tirul artileriei și s-au împrăștiat pentru a evita pierderile. Blindatele s-au răspândit pe câmp, dincolo de poteca trasată pentru înaintare, nimerind în vechile câmpuri de mine. Au urmat explozii, panică și fuga echipajelor care și-au abandonat vehiculele avariate.
Coloană de tancuri distruse la est de Vuhledar (sursa: Ukrainian Armed Forces via AP)
Locțiitorul comandantului Batalionului 1 din cadrul Brigăzii 72 Mecanizate ucrainene, locotenent Vladislav Bayak, va relata desfășurarea luptei, condusă din bunkerul său. Coloana de 15 tancuri și transportoare blindate a fost observată de drone. Drumul pe care înainta fusese lăsat intenționat fără mine, spre deosebire de câmpurile vecine. La ordin, echipele antitanc, dotate cu Javelin și Stugna-P, au lovit tancurile din fruntea coloanei, blocând înaintarea. „Tancuri ucrainene au tras asupra neexperimentatelor și recent recrutatelor echipaje de pe tancurile rusești, care, în retragere, au intrat în câmpurile de mine așternute în spatele lor, creând haos.” Abia în acel moment, artileria ucraineană a deschis focul asupra vehiculelor imobilizate pe drumul blocat sau în câmpul minat. În atacul din 6 februarie 2023 rușii au pierdut 32 de tancuri (26 abandonate sau capturate), 32 mașini de luptă ale infanteriei (22 distruse), 4 vehicule genistice. Un dezastru de proporții, intens mediatizat, dar care nu a afectat promovarea în grad a comandantului acțiunii, generalul-locotenent Rustam Muradov.
Ucrainenii au denumit confruntarea „cea mai mare bătălie de tancuri a războiului” estimând pierderile totale ale rușilor la 130 de blindate, în timp ce pierderile în oameni au fost estimate de britanici la peste 1000 de soldați (până la începutul lunii februarie). Între 15-23 februarie rușii vor mai încerca atacuri de infanterie în direcția orașului, fără a obține câștiguri teritoriale. Comentând situația, Prigojin va lansa întrebarea retorică: „cum au putut absolvenții celor mai bune școli și academii de militare să planifice ofensiva eșuată?” Se pot distinge 4 motive pentru care rușii repetă greșelile de la începutul invaziei: competiția dintre unitățile pro-ruse (mai ales între cele ale armatei regulate și mercenarii Wagner), slaba difuzare a lecțiilor deja învățate, noua tactică a unităților de artilerie ucrainene și slaba pregătire (și motivație) a recruților.
Unitățile care îndeplinesc ordinele Kremlinului, deși sunt numite generic „rușii” sau Armata Rusă, sunt în realitatea un amestec foarte eterogen atât ca pregătire, cât și în ceea ce privește dotarea cu tehnică de luptă și componența etnică. Pe lângă Companiile Militare Private „Wagner” și „Patriot”, există armatele populare ale republicilor separatiste Donețk și Luhansk și, evident, armata regulată a Federației Ruse. În cadrul acesteia responsabilitatea pregătirii și echipării brigăzilor revin în exclusivitatea republicilor din care acestea fac parte, neexistând un organ specializat în pregătirea unităților militare la nivelul întregii federații, care să impună o procedură de operare standardizată. Astfel, fiecare unitate învață pe „calea cea grea”, trecând prin greșelile prin care trecuseră și camarazii lor din alte unități în lunile anterioare. În plus, stilul de luptă este destul de diferit de la o unitate la alta. Spre deosebire de „Wagner”, care dispune de trupe numeroase și arată puțină sensibilitate față de pierderile mari, atunci când este vorba de a înainta rapid, „Patriot” este o unitate de elită direct legată de ministrul Apărării, Serghei Șoigu și GRU (Serviciul de Informații al Armatei ruse). Mercenarii „Patriot” sunt plătiți lunar cu 16 000 USD, au contracte scurte (două luni) și includ veterani ai forțelor speciale. Unitățile republicilor separatiste nu dispun de pregătirea unităților armatei ruse și sunt dependente total de armamentul oferit de aceasta. Pierderile acestora în 2022 au fost estimate la 50% din efectiv, adică cel puțin 20 000 de morți și răniți.
Un manual recent capturat, numit „Trăiesc, Lupt, Câștig: reguli de viață în război”, autori A.N. Razumov, G.A. Kryukov și A. n. Kuznețov, demonstrează faptul că s-a încercat o sintetizare a experiențelor din cele mai recente conflicte militare (Afganistan, Georgia și Ucraina) și popularizarea lor în rândul soldaților ruși. Pe lângă texte cu caracter propagandistic (ca „Ce este o operațiune militară specială”, „Marele Război patriotic 2.0” sau „În Ucraina, noi apărăm Rusia”), manualul include și sfaturi tactice, precum menținerea distanței de 2-30 m între vehicule, în timpul unui atac, sau cum poate fi localizată poziția proprie în urma folosirii telefonului mobil. Este însă prea puțin raportat la dimensiunile conflictului.
Alexandru ȘTEFĂNESCU este doctor în istorie, Șef Serviciu Relații cu Publicul la Biblioteca Județeană „I.H.Rădulescu” – Dâmbovița și profesor la Colegiul Național „Constantin Cantacuzino”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
