Kravciuk a arătat multă deschidere către Europa și SUA. În 1992 s-a întâlnit cu președintele american George H.W. Bush și a semnat acordul pentru eliminarea armelor nucleare de pe teritoriul Ucrainei, primind un credit american de 110 milioane dolari. Cu un an înainte, după prăbușirea URSS, în Crimeea avusese loc un referendum în care majoritatea s-a pronunțat pentru apartenența peninsulei la Ucraina și nu la Rusia.
La 5 decembrie 1994, prin Memorandul de la Budapesta (semnat și de SUA și Marea Britanie), Rusia și Ucraina se angajau să-și respecte reciproc granițele și suveranitatea. În mod explicit, Rusia recunoștea apartenența Crimeii la Ucraina. Mai mult, Ucraina a cedat Rusiei armamentul ei nuclear și a continuat să rămână dependentă de gazul și petrolul rusesc necesare industriei proprii – o reminiscență a vechiului sistem sovietic. În același an însă, a fost semnat un acordat de cooperare cu Uniunea Europeană, iar în 1997 era parafat un acord de cooperare între Armata Ucraineană și NATO, în vederea desfășurării unor misiuni de pace. De altfel, Kravciuk s-a arătat deschis la ideea extinderii alianței nord-atlantice, neexcluzând o viitoare aderare ucraineană. Problemele economice l-au împiedicat să obțină un al doilea mandat prezidențial. Tot în 1997, Ucraina și Rusia au semnat un Tratat de Prietenie și Cooperare prin care cele două țări se angajau să nu întreprindă sau să susțină acțiuni ce ar prejudicia securitatea semnatarilor. Rusia va aduce în discuție acest tratat în 2008, pe fondul dezbaterilor provocate de scrisoarea de aderare a Ucrainei la NATO.
Primii șapte ani de independență au fost cumpliți pentru economia Ucrainei, producția industrială înjumătățindu-se față de anul 1990. Lipseau reformele necesare, inflația era galopantă, uzinele acaparate de oligarhi, iar jumătate din populație abia avea ce mânca. Numeroase scandaluri de corupție și acțiuni de cenzurare a presei au marcat ambele mandate ale președintelui Leonid Kucima, fostul prim-ministru al lui Kravciuk. Din 1999, odată cu al doilea mandat al președintelui Kucima, nivelul de trai a început să crească, susținut de reformele fiscale inițiate de prim ministrul Viktor Iușcenko, dar și de investițiile străine. Deși un apropiat al Rusiei, Kucima a fost deschis la parteneriatul cu NATO, trimițând trupe de menținere a păcii după invadarea Irakului în 2003.
La alegerile din 2004, Viktor Iușcenko (secondat de Iulia Timoșenko) a fost candidatul forțelor pro-europene, pornind ca favorit la președinție împotriva lui Viktor Ianukovici, candidatul susținut de Rusia. În ciuda otrăvirii care l-a desfigurat cu câteva săptămâni înainte de alegeri, Iușcenko rămânea favorit cu 53% din voturi, conform exit poll-urilor. Rezultatele l-au dat câștigător pe Ianukovici (49% contra 44% din voturi), 7% din voturi fiind anulate! A urmat un al doilea „maidan”: 200 000 de kieveni s-au adunat în Piața Independenței cerând renumărarea voturilor. În următoarele zile li s-au alăturat zeci de mii de ucraineni din restul țării, în ceea ce a rămas drept „Revoluția Portocalie”. Confruntat și cu o amplă presiune internațională, Ianukovici a acceptat reluarea alegerilor, rezultatele fiind acum conform exit poll-urilor: 52% dintre votanți alegându-l pe Iușcenko. Mai mult, percepția publică asupra practicilor Kremlinul s-a deteriorat profund.
Viktor Iușcenko și Iulia Timoșenko în timpul protestelor din Piața Independenței
În 2008 Ucraina a negociat cu Uniunea Europeană un tratat de liber schimb, ce-i oferea acces la cea mai mare piață internă din lume, cu scopul consolidării independenței sale, dar și a democrației și a statului de drept. Negocierile se vor încheia în 2012, cu o cu totul altă echipă la conducerea Ucrainei. Mai mult, președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, aprecia că nu fuseseră realizate reformele economice și politice ample necesare semnării acordului. Deși abordarea Comisiei Europene fusese pur tehnică, Rusia a reacționat vehement și a propus Ucrainei o Uniune Vamala Euroasiatică (cu Rusia, Belarus și Kazahstan).
După Revoluția Portocalie din 2004, Ucraina a solicitat să devină membru NATO. La începutul anului 2008, administrația Bush intenționa să ofere Ucrainei și Georgiei un Plan de Acțiune pentru Aderare. Replica Rusiei a fost promptă, Ministrul de Externe Serghei Lavrov a transmis că aderarea Ucrainei ar fi un pas expansionist prea mare, cu impact emoțional și nevralgic pentru partea rusă, pas ce ar putea duce la război civil și ar pune Rusia în situația nedorită de a interveni militar. Confruntarea s-a produs în aprilie 2008, în timpul summit-ului de la București – cel mai mare din istoria NATO și cel mai mare eveniment de politică externă organizat de România (cu peste 6500 participanți din 54 de state). Putin a întârziat patruzeci de minute, lăsând distinsa adunare într-o atmosferă de așteptare nervoasă. Discursul său a fost amenințător: a condamnat ideea intrării Georgiei în NATO și a subliniat că orice încercare de a aduce Ucraina în alianță va aduce țara „în pragul dispariției”. Liderii occidentali au fost șocați, iar Bush nu a mai ridicat problema aderării celor două state. Cancelarul german Angela Merkel îl asigurase deja pe Putin că Germania nu va susține aderarea. Mulți sperau că succesorul lui Putin, Medvedev, era o persoană cu care te puteai înțelege mai ușor și va veni cu o perspectivă nouă în relațiile internaționale. Invazia rusească în Georgia, în același an, i-a convins că s-au înșelat.
Alexandru ȘTEFĂNESCU este doctor în istorie, Șef Serviciu Relații cu Publicul la Biblioteca Județeană „I.H.Rădulescu” – Dâmbovița și profesor la Colegiul Național „Constantin Cantacuzino”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
