Cuvânt înapoi
Pentru că Valea Voievozilor e aşezată
la nici o aruncătură de băţ de Tîrgovişte,
la distanţă egală de orice punct cardinal,
oamenii locului i-au spus Mahala.
Cîndva, aici, era o pădure de sonde,
viile regale şi cîţiva moşieri refugiaţi la Paris
imediat ce începuse războiul româno-român.
De pe urma lor ceapeul a avut la intrare lei din piatră
pînă cînd un mecanizator ameţit a intrat cu tractorul în ei;
sobe din teracotă de Delft
şi un Petraşcu pe care brigadierul însemna
cu un ciot de cretă zilele-muncă.
Aici, Mihai I cobora de la Dealu cu Buickul pe două roţi,
de-şi făcea lumea cruce,
încît s-ar fi putut numi foarte bine,
Valea Regilor din poala Bucegilor…
Astăzi a mai rămas un tinichigiu,
ce se roagă la Lună să-i împrumute carbid;
un fost puşcăriaş care face recensămîntul găinilor
şi-n timpul liber munceşte cu ziua;
pensionari din petrol, de la Schelă;
turla bisericii folosită de enoriaşi ca nacelă;
un acar rupt din fresce cu pomeţi de ascet;
trei privatizări unde se vinde piine şi rachiu pe caiet;
doi preoţi cu dantură din aur;
un Cămin Cultural pe frontispiciul căruia
se mai distinge cuvîntul “slavă”;
o moară ce macină pleavă;
un sectorist cu caschetă unde, primăvara,
îşi face cuib barza satului;
pămînturi sărate scoase de moştenitori la vînzare;
un orizont strigînd pe-nserat că a rămas fără zare;
o discotecă din perioada aztecă;
un tîmplar olog ce lucrează picioare de mese şi scaune
care scîrţîie ca proteza
şi-n curtea procurorului stabilit la oraş,
Puricosu’ împăcat cu viaţa de cîine.
Ca într-un anticiclon
Ca într-un anticiclon,
stau în ochiul tumefiat al nopţii.
Pe tălpi se citeşte urma străinului
cu bagajul depărtării în prag
şi disperarea ce precis mi se trage de la rotunjimea planetei.
Deodată, gutuiul prinde să croncăne;
îşi ia zborul cu pătulul în ciocul lemnos.
Şoareci orbi au împînzit curtea de capcane şi curse de oameni.
Nu încerca să întinzi coarda prea mult!- îmi şuieră viţa-de-vie.
Doar zăpada e caldă de la sîngele cocoşului
împins pe eşafod de herete.
Ce primire mai e şi asta, Doamne,
de nimeni nu mă recunoaşte ca pe unul de-al lor
cu toate că şapte ani, zi de zi, aici i-am făcut?
Lasă! îmi zic, zorii vor pune în curînd
comprese de muşeţel şi gălbenele pe clanţă.
Ei, lasă, în cinstea ta, uite, capătul satului
a început să lovească cu berbece de ceaţă
în poarta zăvorîtă a oraşului!
IOAN VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul Jurnalului de la Mahala…
Facebook
WhatsApp
TikTok
