Punem în cuvintele noastre semnele legate de stările proprii ori ale altora, arătăm sau ascundem intenții, sentimente, decizii și se poate spune că avem o colecție de expresii de care ne folosim, uneori chiar în exces. Sigur, normalul este să ne spunem între noi ce dorim să comunicăm dar, parcă, ajungem să constatăm că au obosit cuvintele și înțelesul lor ar trebui redefinit, că expresiile utilizate nu mai au greutatea care să le facă credibile, că noi și alții anticipăm, cu ușurință, ceea ce urmează să fie spus.
Ne bucurăm să aflăm ce au alții să ne spună, prețuim veștile bune, ne deranjează exprimările altora, poate pentru că sunt ofensatoare, neadevărate, amenințătoare, redundante și credem că exigențele noastre față de exprimarea altora sunt justificate. Jungla exprimărilor devine plictisitoare, obositoare sau, poate, neliniștitoare și ajungem să ne dorim să vedem un orizont mai clar, fără disimulări, cu înțelesuri pașnice pe care să le putem primi și gestiona cu calm.
În diferite împrejurări constatăm fie că semenii noștri țintesc bine cu ajutorul cuvintelor, fie că noi nu ne găsim repede răspunsurile ori că am pus în vorbele noastre prea mult sau prea puțin și insatisfacția proprie ne marchează.
Cuvintele se așază la locul potrivit în Psalmi, unde fiecare verset poate adăuga ceva la cinstirea vorbirii curate: „Fiecare vede că înțelepții mor când mor și cei neînțelepți și nebunii lasă altora bogăția lor”. (Psalmul 48) Să ne mai gândim…
Gabriela CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
