Umbra unui copac ar putea fi considerată o variantă a acestuia, în dialogul cu lumina și îmi spun că n-aș putea s-o definesc, deși simt că-i înțeleg rostul, locul și că o consider o parte a celor ce ni se înfățișează zi de zi. Nu poate fi anulată, ea fiind însoțitorul de fiecare clipă al oricărei ființe, al oricărui obiect, ba, uneori, chiar și al gândurilor.
Câteodată, umbra e mai frumoasă decât ceea ce însoțește, mai înaltă, silențioasă, deseori enigmatică și mereu o sinteză a ceea ce umbrește.
Uneori, e înșelătoare, căci și contururile ei ne duc cu gândul la alcătuiri de care ne temem, pe care nu le înțelegem și, fizic, nu putem să o cuprindem. Poate fi ocrotitoare, mângâietoare sau răcoritoare, martor tăcut al unor trăiri și formă schimbătoare, pentru că e veșnic dependentă de ceea ce vrea și este lumina.
În viața oamenilor, umbra celorlalți poate deveni dominatoare și, dacă durează prea mult timp, împiedică pe cei acoperiți să crească.
Nu ne putem despărți de umbra noastră, nici să o dominăm sau să o învingem și trebuie să o acceptăm ca pe un însoțitor de drum, care spune ceva despre noi și despre alții, iar umbra gândurilor noastre poate genera decizii, sentimente, schimbări de situații, pentru care devenim responsabili, chiar dacă nu știm din ce parte s-a constituit umbra propriului gând.
Gabriela CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
