Când anotimpurile curg atât de lin, descoperim mirându-ne că mai aflăm ceva despre ele: că viața copacilor are un alt ritm, pentru că zăbovesc frunzele lor în culori uimitoare și nu se hotărăsc să cadă, că dintr-un trunchi ce părea mort se ivește speranța prin mlădițe ori că bolta crengilor devine un acoperământ foșnitor cu parfum amărui.
Nu ne dăm seama de ce ar trebui să ne bucurăm mai mult: de soarele prietenos, de frumusețea potecilor pe care ni le luminează, de fructele ajunse la împlinire sau de cerul curat, săgetat de stoluri a căror geometrie depășește înțelegerea noastră.
La răscrucea anotimpurilor am vrea să înțelegem ce ne-a lăsat cel din care ieșim și cu ce ne așteaptă cel la a cărui poartă sperăm să fim primiți. Cu neliniște, cu mirare, cu bucurie ori teamă, de multe ori cu toate deodată, ne întâlnim cu ceea ce am mai văzut și totuși ne pare nou.
Este o parte din darul vieții, trimis nouă și nu suntem prea convinși că îl merităm. Ce să privim în liniște? Anotimpul care s-a încheiat sau priveliștea celui ce urmează? Ni s-a dat un timp a cărui durată nu o cunoaștem, incertitudinile sunt despre viitor, concluziile sunt despre trecut, avem însă prilejul de a ne sorta trăirile și, câteodată, am vrea să rămânem mai mult într-un anotimp pentru a ne împlini faptele, sentimentele sau pentru a corecta câte ceva.
Gabriela CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…