Avem fiecare dintre noi un glas care poate fi auzit și unul pe care îl știm doar noi, dar mai întâi, îl știe Creatorul. Vorbim, strigăm, șoptim, acceptând sau dorindu-ne să fim auziți, pentru că avem de spus ceva mai mult sau mai puțin important, ceva ce intră în tiparul cuvintelor ori pune inexprimabilul în cuvinte sărace.
Vine, însă, o vreme când glasul nostru interior formulează pentru noi concluzii, recunoașteri, sentințe, condamnări sau iertări. Aș zice că se întâmplă așa pentru că simțim că nu avem cui sau nu are rost să încredințăm altora ceea ce mai avem noi de spus. „Plângeam în mine”, îmi spunea o mamă care-și pierduse fiul tânăr, devastat de o boală. Mama voia, simțea că trebuie să nu facă nicio pauză de la durere, având nevoie să o simtă ca unică alternativă a continuării vieții.
Strigătul interior al fiecărui om este monologul prin care vrem să acceptăm durerea, neliniștea, dezorientarea ori sentimentele de toate felurile care încă n-au ajuns la cuvinte. Uneori, acest strigăt ajunge la cei ne cunosc și ne iubesc, dar am vrea ca el să fie doar al nostru, pentru a nu-i împovăra pe cei dragi cu ceea ce putem să ducem singuri, fiindcă ne este scumpă liniștea și siguranța lor.
În trecerea noastră prin viață, ne ducem strigătul interior ca pe o haină pusă bine, pentru a o folosi la vremea potrivită, este însă posibil să rămână acolo unde am ascuns-o, noi să uităm de ea, iar alții să nu înțeleagă ce au găsit…
Gabriela CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
