Puțin dorită de oameni, respinsă hotărât de foarte mulți, considerată o sumbră perspectivă, mai ales pentru vârstele târzii, singurătatea este inevitabilă. Atunci când nu este un rezultat al întâmplărilor, ea poate fi și o alegere, bună aș zice eu, Ne ciocnim unii de alții, la propriu și la figurat, purtăm dialoguri ale surzilor, nu așteptăm ca interlocutorul să-și încheie propoziția, acceptăm afirmații sentențioase ori chiar noi le rostim, ilogice, goale, purtând amprenta desconsiderării, ofensând capacitatea de înțelegere a celor cărora ne adresăm.
O facem noi, o fac alții, rezultatul e, de multe ori, un strigăt în pustiu, chiar dacă e printre oameni. Și atunci, alegerea singurătății devine ceva de dorit, e o distanțare de cuvinte și de împrejurări, putem să ne cântărim gândurile și exprimarea lor, să ne examinăm așa-zisele certitudini, să temperăm pornirile noastre, eventual să ne retrasăm drumurile și să rescriem unele dintre planurile noastre.
Noi facem planuri, realizarea nu e a noastră, chiar dacă așa s-ar părea. În singurătate ne auzim mai bine gândurile, ne descoperim capacități, slăbiciuni, constatăm că noi înșine putem însemna ceva pentru alții sau că, uneori, ne-am supraevaluat. Nu trebuie să decretăm că e bună sau nu singurătatea, oricum ceea ce trăim, aflăm, facem e schimbător prin vârste și anotimpuri ale maturității oamenilor.
Cred că avem toți în timpul vieții singurătatea așteptărilor: când secundele devin prea lungi, lumina prea puternică ori întunericul prea adânc. Putem fi deciși, curajoși în singurătatea noastră sau să ne zbatem să ieșim din ea pentru că nu toți avem forța interioară să trecem prin viață singuri sau împreună cu alții.
Gabriela CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
